Lumea prin ochii mei

Au fost ani in care vedeam dinainte toate filmele nominalizate la Oscar, pentru ca in seara decernarii premiilor sa stiu despre ce e vorba. Tot in acei ani nu pierdeam nici un minut din ce se transmitea la TV si ajungeam la scoala sau la serviciu “chioara” de somn pentru ca nu dormeam nici un minut in noaptea respectiva.

Au fost ani cand vedeam o parte din filme si ma uitam doar la o parte a ceremonie, spre dimineata cand se dau premiile importante.

De vreo doi-trei ani am vazut un film sau doua dinainte, si apoi aveam grija sa vad filmul castigator sau vreun film in care a luat  Oscarul pentru cel mai bun actor sau actrita vreunul din preferatii mei. Ma mai uitam pe net, mai citeam cate ceva, aveam grija sa vad in ce s-au imbracat actritele.

Intotdeauna mi-a placut la nebunie barfa care a circulat in jurul ceremoniei. (ce sa fac… sunt o femeie slaba, sensibila la astfel de chestiuni). Ma uitam la topuri cu actrite bine imbracate si prost imbracate, aflam cu cine au venit la ceremonie si alte asemenea povesti care circula intotdeauna in jurul evenimentului.

Si anul acesta am aflat cu stupoare a doua zi la radio ca a fost cu o seara inainte ceremonia, ca habar n-am despre ce se vorbeste, ca nu stiu nici unul din filmele care au fost premiate, ca n-am citit macar ceva despre vreunul.

Dar totusi seara tarziu, dupa ce s-a linistit toata lumea tot mi-am aruncat un ochi la rochiile actritelor. Despre filme inca n-am citit mare lucru, dar voi vedea evident filmul care a luat Oscarul.

Voi? Cum stati la capitolul asta?

Ce ma mai amuza leapsele astea. Trebuie sa recunosc ca pe-asta am descoperit-o intamplator pe un alt blog si ma gandeam ca n-are cum sa ajunga la mine. Gresit! A ajuns de pe blogul Ilenei.

Si pentru ca am descoperit-o de curand pe Ileana si imi place blogul ei accept provocarea incercand sa dau mai departe.

Iata ce e de facut:

1. Numeşte şi mulţumeşte persoanei care ţi-a nominalizat blogul. Multumesc Ileana

2. Scrie 11 lucruri despre tine pe care vrei să le afle şi ceilalţi.

• Am adoptat un copil si ma bucur in fiecare zi de minunea asta. E extraordinar. Si e abia inceputul: au trecut abia doua saptamani si doua zile.
• Imi place fotografia si literatura (desi citesc cam putin in ultimul timp)
• Imi place sa-mi incep ziua cu o cafea amara si ceva dulce langa (de preferat cu ciocolata)
• Nu-mi place iarna
• Plang prea repede si destul de des, lucru ce mai enerveaza la culme. O sa va povestesc o data si-o data ca sa ma fac de ras aici in mediul virtual cat de repede dau eu drumul la stropitoare.
• Sunt innebunita dupa pantofi si rochii (desi nu cred ca-s putine femeile care au aceleasi pasiuni)
• Am plantat anul trecut o magnolie si abia astept primavara sa vad ce se intampla cu ea.
• M-am mutat la inceputul acestui an la tara, desi visul meu era sa locuiesc intr-un oras mare.
• Vreau sa vad Moscova si Sankt-Petersburgul (astea-s pe primul loc.. ca de vrut, vreau eu multe)
• Imi place sa gatesc
• Sunt dependenta de Facebook

3. Răspunde la întrebările formulate de cel care te-a nominalizat şi inventează la rândul tău un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi vei nominaliza.

1. Îți place numele tau? Dacă nu, cum ai fi vrut să te numești?

Nici nu-mi place, nici nu-mi displace. Oricum multumesc parintilor ca mi-au pus un nume decent si nu m-am ales cu vreo Mercedesa, Afrodita, Argentina sau alte asemenea. Iar numele de familie, dupa ce m-am maritat, a venit a pachet cu sotul, asa ca desi comentez zilnic pe seama lui, mi l-am asumat.

2. Care sunt primele trei romane care îți vin în minte, dintre cele pe care le-ai citit?

Arta conversatiei – Ileana Vulpescu

Dragoste in vremea holerei – Gabriel Garcia Marquez

Crima si pedeapsa – Dostoievski

3. Te înțelegi mai bine cu fetele sau cu băieții? Ai o explicație pentru asta?

N-am nici o preferinta. Depinde de calitatatea omului.

4. Dacă te-ai reîntâlni mâine cu primul tău iubit și dacă printr-o minune te-ar invita la o cafea și tu ai acepta, ati mai aduce in discutie motivul despartirii voastre?

Cu primul meu iubit suntem doar la stadiul de salut-salut. Greu de crezut ca m-ar putea invita la o cafea iar eu sa accept. Dar ipotetic vorbind, daca s-ar intampla, da, as aduce in discutie motivul despartirii.

5. Crezi că există alte planete asemenea Pământului? Care-i teoria ta?

Habar n-am. SF-ul nu intra in preferintele mele.

6. Crezi că românii sunt mai buni sau mai răi decât alte popoare? Cu cine crezi că ne asemănăm?

Nici mai buni, nici mai rai, doar ca ne-am facut un renume prost in lume si e greu de schimbat.

7. Ai fi în stare să tragi cu pușca într-o ființă? Chiar daca-i un gândac, ai fi în stare?

Ha! La cat sunt eu de mioapa animale pamantului sunt in siguranta. Oricum n-as avea inima pentru asta.

8. În ce an crezi că va organiza România Jocurile Olimpice de vară?

Nu prea cred ca se va intampla vreodata.

9. Câte camere ar avea casa ideală pentru tine?

Vreo 5 din care una sa fie biblioteca.

10. Ce te-a convins să citești acest post până la sfârșit?

Intotdeauna citesc o chestie pana la capat, chiar daca nu-mi place. Si cartile care nu-mi plac vreau sa aflu cum se termina. In cazul asta, n-a fost in nici un caz vreun chin.

Acum cu inventatul unui nou set de intrebari pentru ceilalti cititori, nu-s prea inspirata, dar intrucat in preferintele mele se numara chestionarul lui Proust, va invit sa alegeti voi intrebarile la care vreti sa raspundeti de aici.

4. Nominalizează 9 bloggerite pe care îi admiri şi care au mai puţin de 200 de followers şi premiază-i.

Acum pentru ca habar n-am cum sa vad cati followers are un blog, voi nominaliza cateva bloguri prin care imi  mai arunc cate un ochi. Nu stiu daca imi ies chiar 9 la numar, dar ma straduiesc

Tina

Catalina

Anca (Anca am vazut dupa aceea ca leapsa a fost pe la tine, dar apucasem sa nominalizez)

Doina

No Vanity 

Adela 

Stefania 

Iuliana 

Ana 

5. Anunţă-i şi pe ei că au luat un Liebster, ca să aibă de ce să se bucure.

Urasc cuvantul asta. Si mor de invidie cand vad femei slabe, care spun ca isi pot permite sa manance orice si oricat la orice ora. Uff! Ce nedreapta e viata asta cu unii.

Acum sa fiu sincera m-am apucat sa scriu randurile astea dupa un ecler si o prajitura cu multa ciocolata la o ceasca de cafea. Nu sunt genul care spune… vai… dar nu mananc si ma ingras. Recunosc: imi place sa mananc si ma ingras tocmai pentru ca mananc tot ce-mi place.

Teoriile le stiu. E recomandat sa faci miscare. Nimic nu ma enerveaza mai mult pe lumea asta decat sportul. Sa ma duc la o sala si sa topai acolo o ora ca sa ard caloriile? Si cine spune ca sportul elibereaza endorfine, si ca te simti mult mai bine dupa si ca te simti energizat si cu un tonus extraordinar dupa parerea mea minte cu neobrazare. Pe langa febra musculara si nervi prefer endorfinele eliberate de ciocolata. Deh! Chestiune de gusturi.

Acum un an pe vremea asta imi luam inima in dinti si m-am dus la nutritionist. O doamna foarte draguta de altfel care mi-a alcatuit un regim si pe care l-am tinut cateva luni. Recunosc ca am slabit vreo 12 kilograme la momentul respectiv, dar din care am pus o parte la loc la ceva timp dupa terminarea regimului. Nu stiu exact cate am pus la loc pentru ca nu stiu pe unde e cantarul. In nebunia asta cu mutarea zace pe undeva. E drept ca nu l-am cautat pentru ca nu-i duc dorul, dar caut si eu sa ma justific de ce nu ma cantaresc.

Cea mai grea parte a regimului a fost aia fara dulciuri. Si recunosc ca ele sunt punctul meu slab, desi nu ma dau deoparte nici de la alte mancaruri. Nu degeaba am invatat sa fac prajituri de la 11 ani. Si inca ma perfectionez. Blogareala am inceput-o tot cascand ochii la diverse bloguri de bucatarie. SI daca stau bine si ma gandesc mi-as face si eu un blog culinar dar is prea lenesa si nu scriu prea des nici in asta, d-apai sa am grija de doua bloguri. Dar niciodata sa nu spui niciodata. O data imi iau avand si poate va dau pe spate cu torturile si prajiturile mele.

Ce sa zic? As manca pizza si paste in fiecare zi daca s-ar putea. Nu-mi plac fructele decat alea de padure care sunt foarte scumpe in extrasezon si n-au nici un gust. Mananc fructe constiincios stiind ca are organismul nevoie si nu pentru ca simt vreo placere. Salata o prefer combinata cu altceva si nu-i inteleg pe cei care spun ca se satura doar c-o salata. Ce sa-i faci? Asa sunt eu neintelegatoare. Am momente cand as roade varul de pe pereti pentru un pahar de cola. Stiu ca nu-i sanatoasa dar tare-i gustoasa. SI lista ar putea continua cu o serie de obiceiuri nesanatoase care m-au adus la nivelul kilogramelor actuale dar ma opresc aici.

Am inceput sa scriu despre diete si kilograme in plus cautand in seara asta lista data anul trecut de nutritionista. Ar trebui sa ma reapuc de dieta, numai ca pe frigul asta ma gandesc ca stratul meu de sunculita mi-ar tine de cald. Lasand gluma la o parte, incerc sa-mi fac curaj sa ma reapuc de dieta. Si m-am gandit ca scriind despre asta si primind incurajari din partea voastra ar fi mai usor. Sau poate o parte mai gandesc ca si mine si spun ca trebuie sa existe si grasuti pe lumea asta pentru diversitate. Ce ne-am face intr-o lume de femei perfecte fara pic de grasime. Ar fi monoton, nu?

Am mai scris despre asta, despre cum  m-am hotarat cu greu sa-mi fac cont pe Facebook. Ce n-am mai scris a fost ca dupa ce mi-am facut cont, am devenit dependenta de Facebook.  Si da, il accesez zilnic (uneori chiar de mai multe ori pe zi). Vad ce au mai postat altii, imi bag nasul prin fotografiile lor, mai gasesc cate un citat interesant, mai mormai suparata cand vad fotografii cu copii bolnavi si mutilati anuntand ca nu stiu cine le doneaza pentru fiecare like sau share nu stiu cat. Cat de idiot sa fii sa crezi asa ceva?

Acum ce sa zic, pe langa faptul ca e un mare mancator de timp si nervi (imi vine sa-i omor pe-aia care ma taguiesc in fotografii gen Patrimoniul Mondial al Romaniei sau alte prostii), recunosc ca  sunt si lucruri care imi plac. Uite asa mai aflu ca un coleg mai are un copil (lucru pe care l-as fi aflat probabil la intalnirea de 20 de ani). Mai vad ca cineva pe care il pretuiesc a dat like la un articol, si daca titlul mi se pare interesant ma duc si eu sa-l citesc.

Mai nou circula pe Facebook prostia aia cu legatura privata pe Facebook. Haide bre! Cine isi posteaza fotografiile acolo,  clar ca numai la viata privata nu se gandeste. Legatura privata o ai cu un prieten si nu o ai pe Facebook. Ce a trecut dincolo de Facebook devine public. Asta e si rostul lui. Si m-au asasinat cu mesajul asta o multime de oameni zdraveni la cap (cel putin asa credeam pana zilele trecute), dar care in virtutea inertiei au luat mesajul si l-au transmis mai departe.

Am vorbit intr-o seara cu un amic cu care nu mai vorbisem de foarte mult timp care printre altele  mi-a zis ca n-are cont de Facebook ca sa-si protejeze intimitatea (dar a precizat totusi ca poate intra din cand in cand de pe contul colegilor de apartament). Asadar curizitatea exista

Eu nu sunt genul paranoic sa cred ca ar interesa pe cineva viata mea mai mult decat a altora. Nu cred ca imi sunt urmarite conturile de e-mail sau sparte parolele, cum nu cred ca am o viata atat de interesanta incat sa tenteze pe cineva in mod deosebit. Sunt un om obisnuit, un utilizator obisnuit dar care isi alege cu grija fotografiile (evident ca le-am pus doar pe-alea misto.. ca nu eram nebuna sa pun vreuna in care arat naspa 🙂 ). Si sa nu-mi spuneti voi mie ca nu faceti la fel!

Aaaa! Si am uitat sa mentionez.. eu ma mai si joc pe Facebook. Nu sunt incantata de aceasta dependenta a mea, dar uite joc niste joculete, incerc sa nu-i asasinez pe altii cu cereri de vieti si alte alea… dar joc niste jocuri idioate cu bile.. si imi place. Are cineva ceva de comentat? Vai! Stiu… voi sunteti oameni seriosi.

O citesc zilnic, sau daca se intampla sa sar vreo zi, am grija sa recuperez imediat. O admir pentru usurinta si tenacitatea de a scrie de luni pana vineri  cate un articol. E desteapta, spumoasa, am descoperit ca avem multe in comun. Nu comentez intotdeauna la articolele ei, uneori din lipsa de timp, alteori din lipsa de inspiratie. Imi dau seama insa ca in mediul acesta virtual e important feedback-ul.  Eu am o singura comentatoare constanta pe blogul meu (multumesc Tina). Prietenii daca citesc nu se obosesc sa comenteze, iar restul comenteaza doar ocazional, in cazul in care le-a atras atentia ceva la vreo postare.

Dar sa revin la postarea de azi a Cameliei Lazar: „Sunt zile în care îţi vine să te aşezi pe podeaua din baie, pe burtă, cu obrazul drept lipit pe gresie, şi să nu te mai ridici.”

Mi se intampla si mie. De cate ori sunt la pamant moraliceste vorbind tot pe gresia din baie imi vine sa ma intind si sa zac acolo sa nu ma mai ridic. Si n-as putea sa explic de ce e mai interesanta baia decat alte camere. Pur si simplu asta e senzatia ce ma urmareste atunci in momentele de deznadejde maxima. Si azi cand am citit-o pe Cami, nu-mi venea sa cred. Se mai intampla si altora exact la fel. Imaginea mai apare si in Arta Conversatiei a Ilenei Vulpescu. Si cand am citit-o m-a frapat acest lucru.

Psihologic vorbind o fi existand o explicatie. Eu n-am gasit-o inca… poate ma ajuta cineva…

Luluta e o catea care s-a aciuat pe langa casa noastra, si pentru ca nu avea stapan ne-am hotarat s-o adoptam noi. Tot suntem in plin proces de adoptie. Adoptam orice. Lasand gluma la o parte, ne-am trezit ca Luluta noastra e pe cale sa devina mama, si inainte de Craciun a nascut vreo 6 Luluti. Dragalasi foc, dar familia s-a inmultit peste masura.

Intrucat noi nu ne-am mutat dar mergem zilnic pe acolo, am facut Lulutei si copiilor ei un adapost ca iarna-i grea si friguroasa. Si avem grija ca zilnic sa mergem pe acolo sa hranim cateii.

Din pacate unul din catei n-a supravietuit si a murit, iar unul a disparut. Sper din tot sufletul ca e bine si ca l-a luat cineva sa-l ingrijeasca si nu sa-i faca rau.

Asadar au mai ramas 4 catelusi care au fost botezati astfel: Peticuta, Capucino, Maronica si Negrut. E lesne de inteles de ce. Si daca o sa vedeti fotografiile veti intelege. Si apropos. Trei dintre tinerii catelandri sunt declarati adoptabili. Oricat ar fi de simpatici, nu-i putem pastra pe toti.

Asadar, daca stiti o familie iubitoare de animale, care sa-si doreasca un catelus simpatic ma puteti contacta.

Imi propusesem in sinea sinelui meu ca anul acesta sa scriu mai des, macar de 2-3 ori pe saptamana. Sunt cateva bloguri pe care le citesc si le privesc cu invidie (constructiva) pe fetele ce reusesc sa scrie zilnic cate un articol, cat de mic.  Dar recunosc ca imi e  o lene de ma doare (vorba cantecului) si dupa atatea sarbatori greu imi mai intru in ritm.

Si eu fata de altii n-am avut vacanta prelungita, am fost pe baricade la serviciu inclusiv in Ajunul  Craciunului si inclusiv in ajunul Revelionului. Dar deh… pana nu devin propriul meu angajat, n-am dreptul sa fac gat, intrucat din salariul pe care mi-l plateste angajatorul achit facturile si rata la banca. Si pe criza asta, bine ca exista Maria Sa  Angajatorul! Dar asta e alta poveste.

Si ma intreb eu cu mintea mea cea blonda – asta e o scuza pe care o folosesc des desi nu mai e de actualitate, intrucat in ultimile zile ale lui 2012 mi-am tras o culoare ciocolatie de toata frumusetea. Si imaginati-va o ciocolata amaruie cu o concentratie mare de cacao, in nici un caz o ciocolata cu lapte.

Dar sa revenim la intrebarile mele: cum va gasiti subiectele? Si mai ales cum faceti selectia despre ce e  important sa scrieti pe blog si ce nu? As vrea sa pot sa scriu despre nimicuri si banalul cotidian, dar de fiecare data mi se pare neimportant si aman pana cand gasesc un subiect ce mi se pare un pic mai rasarit decat altele. Si totusi mi-am propus sa incerc sa scriu mai des si nu una doua postari pe luna. Si rugamintea mea la cei ce intra aici pe blog si mai citesc din cand in cand, e sa ma trageti de urechi cand lipsesc o perioada mai mare de timp.

Macar de rusine, o sa ma mobilizez si o sa ma stradui sa scriu mai des. Si daca tot am promis, trebuie sa respect acest lucru

Fie ca 2013 sa va aduca sub umbrela lui sanatate, bucurii, impliniri, ganduri bune si o viata senina.

Multumesc celor care mi-au fost anul acesta alaturi, celor care au ajuns intamplator pe blog si au devenit cititori constanti sau celor care au vizitat site-ul.

La multi ani!

Calatoresc prin timp si prin viata. Imi caut inca drumul, pasind adesea pe langa el sau traversand diverse obstacole.  Si timpul asta trece, trece nemilos lasand urme. Ma bucur ca s-a dus  anul asta. Nu a fost un an bun pentru mine. Privesc cu speranta si un dorit optimism spre 2013. Poate va fi mai norocos avand in vedere ca cifra 13 e o cifra norocoasa pentru mine si sotul meu.

Incerc sa vad lucrurile bune care s-au intamplat, dar din pacate simt mult mai pregnant gustul dezamagirilor.

Am inceput in 2010 sa construim o casa. Nici unul din noi n-a stiut ce inseamna asta. Cat consum de timp, bani, nervi si lacrimi inseamna asta (lacrimile la mine, nervii la sot). Suntem aproapte de final. Banii s-au terminat, dar noi inca nu ne-am mutat in casa noastra. Lucrurile sunt deja acolo, doar noi locuim la rude. Am predat garsoniera inchiriata, sperand ca vom petrece sarbatorile de iarna in locul ce va deveni „la noi”. N-a fost sa fie. Mai e putin. Ianuarie 2013 va fi „la noi”. Ce sa zic? Incerc sa vad si partea buna a lucrurilor. Am scapat doar cu un imens credit de nevoi personale, fara sa ipotecam casa si sa ne indatoram pe 20-25 de ani.

In alte ordine de idei am demarat procedurile de adoptie. Am facut actele necesare, am urmat cursurile, am obtinut atestatul urmand sa ne prezinte un copil. La jumatatea lui decembrie am vazut un copilas, dar n-am simtit ca e al nostru. Probabil ca in 2013, o sa apara si Junior.  Uneori lucrurile se intampla atunci cand trebuie sa se intample. Sau nu se intampla cu un scop. Probabil asa trebuie sa fie. Incerc sa-mi pastrez optimismul si imi place sa cred ca se va intampla.

A fost un an in care am simtit gustul amar al dezamagirii, cand prieteni pe care-i credeam prieteni pe viata mi-au aratat ca inca o data nu ma pricep la oameni. Ca oricat de mult incerci sa pastrezi o prietenie oamenii se schimba. Poate nu e neaparat vina lor. E vina vremurilor in care traim. E si vina noastra. Nici noi nu mai suntem aceiasi. Oamenii se schimba influentati de mediu, de evenimente.

Si totusi, atat lucrurile placute cat si cele mai putin placute fac parte din viata. Viata asta usoara sau grea, ce trebuie traita pana la capat asa cum ne-a fost data. Si suntem suma experientelor traite. Daca invatam ceva din ele mai trecem un prag si poate pana la urmatorul vom primi mai putine lovituri. Daca n-am invatat nimic, atunci e vina noastra si atunci destinul sau poate cineva acolo sus mormaie in barba si isi spune… „degeaba”. Mi-ar placea sa cred ca nimic din ce mi se intampla nu-i degeaba.

Parca m-am mai plans si alta data aici (ca doar de-aia mi-am facut si blog), ca lumea are grija de fiecare data sa stie ce-i mai bine pentru tine. Si are grija sa insiste de fiecare data cu intrebari care nu-si au rostul, fara sa se intrebe ce simti?

M-am casatorit tarziu dupa parerea unora, parerea mea insa e ca m-am casatorit exact atunci cand am simtit si cand trebuia. Si dupa ce aceasta „problema” a fost rezolvata, imediat i-a luat locul o alta. Cand faci un copil aud adesea de la persoane care ma cunosc mai mult sau mai putin. Persoane care ma vad o data pe an isi permit sa ma intrebe cu staruinta de parca intreaga lor existenta ar depinde de asta.

Ce nu stiu aceste persoane e ca nu pot face copii. Si ce nu stiu aceste persoane e ca aceasta intrebare pica atat de prost de fiecare data si loveste crunt in strafunduri. Imi vine uneori sa raspund obraznic ca atunci cand o vrea „muschiu’meu”. Va declar ca am un muschi celebru  care e responsabil de o multime de decizii capitale in viata mea.

Dar zambesc si raspund politicos ca atunci cand o vrea Dumnezeu. Si incerc sa merg mai departe, tot eu incercand sa le gasesc scuze onorabile. Ca bietul om n-are de unde sa stie ca nu pot face copii, ca isi doreste sa ma vada fericita si implinita, cu toate „indatoririle” de femeie indeplinite in aceasta lume

Ma intreb cati dintre noi atunci cand punem intrebari doar ca sa ne aflam in treaba sau pentru ca sa facem conversatie ne gandim la ce se petrece in sufletul celuilalt, daramite sa ne punem in pielea lui.

Am auzit in aceasta perioada de la comentarii care s-au vrut glumete ca de exemplu ca nu pot sa fac un copil intrucat eu si sotul meu stam mult prea mult pe net. Da! E drept si eu si sotul meu petrecem mult timp in fata computerelor, dar va asigur dragii mei ca stim foarte bine procesul tehnologic. Si daca natura a fost darnica cu unii si mai putin darnica cu ceilalti, oare n-ar trebui sa ne masuram vorbele? Oare s-a gandit acea persoana (care imi e tare draga de altfel) la cum m-am simtit in momentul acela? Si zambesc, incerc sa raspund cu o gluma si sa merg mai departe.

Alte persoane au certitudinea ca n-am incercat destul si pentru ca n-am fost la medicul X sau Y de care au auzit ele ca-i cel mai bun, asta e cauza majora pentru care nu-mi reuseste. Se dau peste cap sa-mi faca programari sau sa-mi ofere sfaturi si tratamente naturiste sau alopate. Apreciez bunele intentii, oameni buni, dar ce-i prea mult strica. Si va asigur ca sunt un om responsabil, am fost la medic si am facut tratamentele necesare. Doar ca deocamdata  nu se poate.

Si pentru ca pe lumea asta sunt o multime de copii fara parinti, eu si sotul meu am luat decizia de a adopta unul. Asadar, am pornit pe lungul drum al adoptiei. Am sa va tin la curent!

Dar aceasta postare nu e despre asta. E despre dreptul fiecaruia de a trece nestingherit prin viata asa cum poate. Ca nimeni nu stie dezamagirea din sufletul unei femei ce-si doreste cu ardoare un copil atunci cand vede un test de sarcina negativ. Sau cum ti se umezesc ochii atunci cand vezi o mamica fericita strangandu-si in brate bebelusul. Despre cum te trateaza cele care deja au copii si cred ca n-ai dreptul la o opinie pertinenta despre copii intrucat tu nu ai copii si nu stii cum este. Sunt multe lucruri de spus. Si cine n-a trecut prin asta nici nu-si poate imagina cum e. Viata asta e nedreapta cu unii, dar poate ca sunt lectii pe care le avem de invatat: despre viata, despre oameni, despre lume in general sau in particular…