Lumea prin ochii mei

     Astept primavara. Printre picuri de ploaie am pornit dupa floricele. Am ratat ghioceii, se ofilisera deja dar de sub frunze moarte apar rand pe rand viorele, toporasi, albastrele. Astept o primavara luminoasa si insorita.

     Dar pana atunci ma „laud”cu ultimele poze facute intr-o zi ploioasa de primavara.

De aproape o saptamana petrec cateva ore pe zi in liceul in care cu ani in urma mergeam zi de zi. M-am intors in timp cu aproape 20 de ani. Mi-am petrecut multi ani acolo – atat scoala generala cat si liceul. Acum se numeste Colegiul National Unirea. Pe vremea mea (iata ca am ajuns sa spun si asta) se numea Liceul Unirea si atat.

Mi s-a facut asa un dor de acea perioada. M-am intalnit zilele acestea cu oameni dragi ce mi-au fost profesori si pe care i-am admirat o viata. Inca ii admir. O parte din ei sunt neschimbati. Zambitori, amabili, plini de viata. Timpul nu si-a pus amprenta asupra lor sau poate zilele petrecute alaturi de copii i-a pastrat tineri, frumosi si plini de energie.  

Mi-a fost drag sa-mi reintalnesc profesorii din anii de liceu si scoala generala. Cu o  parte din ei ma mai reintalnisem la aniversarea de 10 ani de la terminarea liceului. Dar am discutat si cu profesori pe care nu-i mai intalnisem din anii copilariei si adolescentei mele.

Profesoara de geografie din scoala generala nu-si mai amintea exact in ce clasa terminasem, dar mi-a spus ca ma recunoaste dupa ochi. Atatea generatii de copii si totusi raman intiparite in minte atat de multe amanunte. (Si macar daca as avea niste ochi speciali… dar am ramas aceeasi ochelarista din perioada scolii)

Sunt o persoana norocoasa. Am avut parte de-a lungul vietii de intalniri extraordinare cu oameni exceptionali.

Si n-am cum sa uit cum profesorul de matematica recita din Lucian Blaga sau „arunca” asa ca din intamplare cate un citat din Petre Tutea, cand voia sa ne transmita si altceva decat cifre. E drept ca daca mi-ar pomeni acum de limite de siruri as simti acelasi gol in stomac din perioada liceului. Si desi am avut asa de multe note de 3 la matematica, totusi a ramas unul din profesorii mei preferati.

SI cum as putea uita ca cea care m-a facut sa indragesc muzica simfonica a fost diriginta mea? SI acum tin minte ca primul contact l-am avut cu Peer Gynt al lui Edward Grieg. Si doamna aceasta va ramane pentru mine un model de eleganta si distinctie.

Acum pe holurile liceului alta generatie, alt zumzet. Au radio in pauza. Totul e modernizat, copii parca sunt altfel decat eram noi atunci. Mai siguri pe ei, mai deschisi. Computerul e ceva banal si nu sunt emotionati cum eram noi cand scoala a primit 20 de computere noi, fiind printre primele institutii din oras conectate la Internet. Sper ca peste ani, si actualele generatii sa simta pentru acesti oameni ce simt eu acum.

Ma inclin in fata profesorilor mei, cu recunostinta.

       Sunt un om fara pasiuni concrete. Imi place cate putin din toate. Putina muzica, putina literatura, putin din filme, fotografie, moda… si lista poate continua. Mi-am dorit intodeauna sa arda in mine o flacara, sa lupt pana la capatul puterilor pentru un vis, pentru o dorinta. N-a fost cazul. Si i-am admirat intotdeauna pe cei ce reusesc asta. I-am admirat sau de ce sa nu recunosc i-am privit uneori cu usoara invidie

      Am revazut de curand Le concert a lui Radu Mihaileanu. Coloana sonora magnifica motiv pentru care a fost premiat si cu un premiu Cesar. Am mai amintit si alta data slabiciunea mea pentru cultura rusa, pentru baletul si compozitorii rusi.

      Filmat la Moscova si Paris, pelicula pune in prim plan un fost dirijor al teatrului Bolsoi concediat cu multi ani in urma pentru ca refuzase sa se desparta de instrumentistii sai evrei. In prezent e ingrijitor in acelasi teatru si pe cand stergea de praf biroul actualului director al teatrului soseste un fax prin care orchestra teatrului e invitata sa tina un concert la Paris. Hotaraste sa-si implineasca visul de-o viata, isi suna prietenii si colaboratorii din tinerete, si cu multe peripetii ajung la Paris.

      Nu voi povesti tot filmul. Finalul e extraordinar. Implinirea visului de-o viata a artistului, cu rememorarea unor imagini din tineretea acestuia. Am derulat si revazut de cateva ori finalul filmului. Iar pentru sunetul viorii nu sunt destule cuvinte care sa-l descrie. Ascultati-l si va veti convinge.

      Ce nu mi-a placut in acest film si ce nu-mi place la Radu Mihaileanu e impingerea la extrem a defectelor celor din est.  Pana si modul de filmare e diferit la Moscova si Paris. Rusia apare haotic, invechita, cadrele sunt trase cu camera pe umar si miscate. La Paris totul e grandios, luminos, ordonat cu cadre perfecte si studiate. Rusii ajunsi la Paris se poarta haotic si barbar. Esticii nu sunt perfecti, dar nu sunt nici mai buni si nici mai rai fata de altii. Tigani, evrei, rusi sunt pusi toti intr-o lumina nu prea blanda si li se accentueaza la extrem trasaturile. Evrei descurcareti pusi pe comert, tigani intotdeauna cu mici sau mari aranjamente, comunisti cu nostalgia trecutului sau proaspat imbogatitii Rusiei cu garzi de corp si kalasnikov.

      Concertul de final m-a facut sa uit lucrurile astea care m-au pus pe ganduri, si m-am bucurat de frumusetea muzicii si interpretarii. Va invit sa vedeti scena de final, care o sa va convinga sa vedeti filmul daca nu l-ati vazut deja.

       Am petrecut un week-end prelungit in Iasi. Pe buletinul meu, la locul nasterii scrie chiar Iasi. De cate ori merg acolo am un sentiment ciudat. Ma simt vinovata ca nu  reusesc sa ma atasez deloc de orasul asta. Un oras linistit si frumos. Nu simt nimic special, desi imi impun de fiecare data sa-l privesc cu alti ochi.

      In week-end-ul acesta l-am privit prin obiectivul aparatului de fotografiat si in putinul timp pe care l-am avut am incercat sa-i descopar frumusetea. Cladirile vechi si frumoase sunt puse in valoare o data cu lasarea serii. Am avut noroc de un apus fenomenal printre blocurile gri ale orasului.

      Nu scriu mai mult in seara asta… las doar imaginile sa vorbeasca.