Lumea prin ochii mei

De ce oare avem prostul obicei de a ne atasa de obiecte neinsufletite? Trebuie sa recunosc ca nu ma mandresc cu asta, dar chiar asa mi se intampla.

Am suferit pentru un toc rupt la o pereche de pantofi rosii si am injurat trotuarul ala timp de doua saptamani. Lucrurile nu sunt facute sa dureze o vesnicie, dar mi-as dori sa se intample asa.

Am ras de tatal meu cand si-a dat masina la Remat. Masina lui despre care noi fetele casei spuneam ca o iubeste mai mult decat pe nevasta. Si bietul om, in loc sa se bucure de o masina noua, suferea dupa cea veche. Deh! Cea noua nu-i spunea nimic, plus ca-i aducea o rata costisitoare si griji in plus. Dar masina lui veche era tovarasa lui, prietena lui si un vis implinit cu greu.

Acum trebuie sa-mi vand eu masina. Masina mea rosie si frumoasa de care rad toti. Ce daca e un Logan? E al meu si trebuie sa-l vand. Si acum il inteleg pe tata. Si mi-am amintit zambind cum s-a amuzat deal-erul cand s-a trezit cu o blonda care cerea o masina rosie. Restul nici nu mai conta. Rosie sa fie! Si primul drum catre serviciu cu inima cat un purice ca nu prea mai condusesem si experienta ioc. In prima saptamana de sofat cu masina mea noua, am slabit 3 kg. Ce n-as da sa se mai intampla acum asta ! Prima parcare laterala reusita – victorieeee! Prima julitura. Nici daca ma loveam eu nu ma durea asa de tare. Incet, incet le-am acceptat pe toate, au devenit obiceiuri comune, sofatul e ceva simplu si natural.

As vrea sa fie simplu. Dar nu e. Trebuie sa ma despart de masina mea rosie. Macar de ar ajunge pe mana unei femei care s-o iubeasca la fel ca mine. Dar cine stie? Poate altii is mai normali si nu se ataseaza asa de lucruri.

A trecut 1 Iunie. Nu mai sunt copil de mult, dar anul asta a fost tare fain. In banca la care lucrez s-au inlocuit posterele austere cu reclamele produselor bancare cu desene de copii. Timp de 3 zile, banca a fost plina de copii frumosi si voiosi. Si am uitat putin de presiunea target-elor si a bugetului de vanzari si ne-am umplut de energia lor.Si am mancat si din bomboanele pregatite pentru ei. La urma urmei si noi suntem copiii cuiva.

Am cunoscut femei minunate care isi fac meseria cu multa pasiune. Si mi-am revazut dupa 30 de ani educatoarea de la gradinita. A fost un moment greu de povestit in cuvinte. Eu nu imi mai aminteam nici macar cum se numea. Ea nu avea cum sa ma recunoasca acum. Prin franturi de aduceri aminte, i-am povestit unde era clasa, ce imi mai aminteam despre gradinita. I-am spus numele meu de atunci. Se straduia sa-si aminteasca. Am mai vorbit putin despre vremurile de atunci si vremurile de azi si am plecat. Dupa un timp a venit dupa mine intrebandu-ma daca am o alunita. Da. I-am aratat-o spre coltul gurii. Si-a amintit ca eram cea mai inalta din clasa. I-am confirmat. E incredibil cum dupa atatea generatii de copii sa-ti amintesti asemenea amanunte.

Sunt femei extraordinare prin mana carora au trecut generatii intregi de copii. Si le-am vazut cum ii priveau cu drag, cu duiosie si stiau in acelasi timp sa-i cuminteasca. Sunt meserii care nu cred ca se pot practica fara pasiune. Asta  e una dintre ele.

SI iata si cateva fotografii cu copiii. Mi-a fost greu sa aleg pentru ca am cateva sute, si nu as fi putut sa le postez pe toate aici. Nu-i asa ca-s frumosi?