Lumea prin ochii mei

Nu stiu cati dintre noi isi mai pot inchipui viata fara telefon mobil. O necesitate si un blestem in acelasi timp. In afara faptului ca se gaseste sa sune in cele mai nepotrivite momente, cred ca si noi suntem vinovati ca ii dam atata importanta in viata noastra. Evident ca isi are partea lui de utilitate. Dar nu despre asta voiam sa vorbesc, ci despre cum ne influenteaza viata in rau. Adica de ce trebuie sa asist la convorbirea de jumatate de ora a cuiva daca sunt in vizita. De ce persoana de la capatul celalalt al telefonului e mai importanta decat mine? E o dovada de impolitete. E drept ca intre prieteni se permit anumite lucruri, dar totusi convorbirea se poate scurta. Putem sa-l anuntam pe celalalt ca revenim noi cu un telefon mai tarziu daca nu e o urgenta.

N-am sa inteleg niciodat daca sun pe cineva si nu e disponibil, de ce trebuie sa raspunda totusi la telefonul mobil al persoanei X sotul sau sotia? Chiar si intre prieteni foarte buni, de ce? Daca voiam sa vorbesc cu sotul, il sunam pe el. Daca tu nu esti disponibila nu raspunde! Si daca-mi raspunde el si-mi spune ca tu nu poti vorbi nu e acelasi lucru cu si nu a raspunde la telefon?  Daca sotul considera ca te deranjez pentru ca dormi sau faci altceva telefonul mobil are optiune de silent. Si e o inventie buna. Optiune pe care ar trebui s-o foloseasca toti la teatru, concerte, cursuri, sedinte. Dar intotdeauna se va gasi cel putin o persoana care sa nu se conformeze si sa deranjeze un grup intreg cu soneria stridenta a telefonului cand ti-e lumea mai draga.  Pana si-n biserica se trezeste cate-o baba careia sa-i sune telefonul mobil.

Esti la doctor sau la cosmetica si te trezesti ca esti lasat balta cu gura cascata sau maglavaisul pe ochi pentru ca i-a sunat aluia telefonul si se simte dator sa raspunda. De ce? Am platit consultatia si vreau sa fiu tratata ca atare.

Intri intr-un magazin si vanzatoarea se uita urat ca o deranjezi din vorbitul la telefon. Serios? E normal asa ceva?

Ai o intalnire cu un client, si tu te dai de ceasul mortii sa-i prezinti cea mai buna oferta, si cand esti in focul prezentarii… ghici cine te intrerupe?

Inteleg ca telefonul de serviciu ti l-a dat institutia in interes de serviciu, dar daca sunt totusi in concediu, zilele alea putine din an in care trebuie sa ma odihnesc de ce trebuie sa stau eu o jumatate de zi la telefon cu un coleg si sa nu-mi vad de concediul meu.

Nu sunt absurda. Nu imi inchid telefonul niciodata, ca poate aparea intr-adevar o urgenta. Imi ajut colegii chiar daca sunt in concediu, dar ma straduiesc din rasputeri sa nu sun alt coleg decat daca nu reusesc in ruptul capului sa rezolv o problema fara el. Raspund la telefoane de serviciu, chiar daca ma suna vreun client si sunt in supermarket, ii raspuns amabil ca deh: clientul nostru, stapanul nostru, dar nu pot sa nu gandesc ca e  un nesimtit de ma suna la ora 8  seara.

Si ca sa-mi pun cenusa-n cap am dat-o si eu candva in bara cu regulile de folosire a telefonului mobil. De obicei celor apropiati, in momentul in care nu puteam vorbi, le inchideam telefonul in nas, dand ton de ocupat urmand sa revin eu mai tarziu cand eram disponibila. Intre timp, am invatat sa imi cer scuze persoanei din fata mea, raspund la telefon si-i spun persoanei ce telefoneaza ca sunt ocupata si revin eu in cel mai scurt timp posibil.

Poate fac si alte greseli si nu-mi dau seama. Asa ca, va rog sa ma criticati aici sau sa va plangeti de alte chestii enervante care mie mi-au scapat.

Asa cum va spuneam si de Craciun, sunt „innebunita” dupa sarbatorile  astea comerciale. Si totusi de Craciun timp de aproape o luna, blogul meu s-a adaptat trendurilor modei si s-a impodobit in haine de sarbatoare. Am vrut sa va fac o „bucurie” zilele astea si sa schimb iar fata blogului si de pe 14 februarie – Valentine’s Day pana la Dragobete… sa-l fac roz si sa-l umplu de inimioare, trandafirasi amorasi si Cupidoni. Uite asa sunt  eu… plina de contradictii. Una zic si alta fac. Si totusi m-am tinut tare pe pozitii si am lasat blogul asa cum e.

Nu imi place Valentine’s Day. De ce sa fie o zi speciala in care sa-ti sarbatoresti iubirea… si aia laolata cu ’jdemii de oameni? Poate ca simt ca vreau sa sarbatoresc ceva doar eu si sotul meu aniversand 1, 2, 3… 25…50 de ani de casnicie. Uite-asa decretez 13 noiembrie Valentinesu’ meu. Se opune cineva? Ceva abtineri? Nu? Mergem mai departe!

Noroc cu zapezile astea ca s-au mai domolit oamenii prin centrele comerciale. Anul acesta cam slabe vanzarile de inimioare se pare. Cum in Vrancea e stare de urgenta, nu-i mai pasa nimanui de Valentine’s. Si nici televiziunile si radiourile nu mai fac mare tam-tam pe chestia asta. Anul trecut restaurantele din oras se bateau in oferte si pliante cu meniuri senzationale. Anul asta au ramas fara promoteri ca cine sa se avante prin troienele astea? Ceva oferte pe Facebook, dar slabut de tot. Ce bine prinde o zapada buna la casa omului!

Asadar nu ii voi spune sotului meu ca il iubesc, nu ii voi pregati o cina romantica si nu vom aprinde lumanari decat daca iau astia curentul. Nu voi primi bomboane de ciocolata pentru ca sunt la cura de slabire si  nici lenjerie rosie si dantelata cadou pentru ca nu imi stie masurile si n-ar sti sa-mi cumpere.

Dar va urez dragii mei, o viata plina de iubire si maine si restul zilelor voastre.