Lumea prin ochii mei

Calatoresc prin timp si prin viata. Imi caut inca drumul, pasind adesea pe langa el sau traversand diverse obstacole.  Si timpul asta trece, trece nemilos lasand urme. Ma bucur ca s-a dus  anul asta. Nu a fost un an bun pentru mine. Privesc cu speranta si un dorit optimism spre 2013. Poate va fi mai norocos avand in vedere ca cifra 13 e o cifra norocoasa pentru mine si sotul meu.

Incerc sa vad lucrurile bune care s-au intamplat, dar din pacate simt mult mai pregnant gustul dezamagirilor.

Am inceput in 2010 sa construim o casa. Nici unul din noi n-a stiut ce inseamna asta. Cat consum de timp, bani, nervi si lacrimi inseamna asta (lacrimile la mine, nervii la sot). Suntem aproapte de final. Banii s-au terminat, dar noi inca nu ne-am mutat in casa noastra. Lucrurile sunt deja acolo, doar noi locuim la rude. Am predat garsoniera inchiriata, sperand ca vom petrece sarbatorile de iarna in locul ce va deveni „la noi”. N-a fost sa fie. Mai e putin. Ianuarie 2013 va fi „la noi”. Ce sa zic? Incerc sa vad si partea buna a lucrurilor. Am scapat doar cu un imens credit de nevoi personale, fara sa ipotecam casa si sa ne indatoram pe 20-25 de ani.

In alte ordine de idei am demarat procedurile de adoptie. Am facut actele necesare, am urmat cursurile, am obtinut atestatul urmand sa ne prezinte un copil. La jumatatea lui decembrie am vazut un copilas, dar n-am simtit ca e al nostru. Probabil ca in 2013, o sa apara si Junior.  Uneori lucrurile se intampla atunci cand trebuie sa se intample. Sau nu se intampla cu un scop. Probabil asa trebuie sa fie. Incerc sa-mi pastrez optimismul si imi place sa cred ca se va intampla.

A fost un an in care am simtit gustul amar al dezamagirii, cand prieteni pe care-i credeam prieteni pe viata mi-au aratat ca inca o data nu ma pricep la oameni. Ca oricat de mult incerci sa pastrezi o prietenie oamenii se schimba. Poate nu e neaparat vina lor. E vina vremurilor in care traim. E si vina noastra. Nici noi nu mai suntem aceiasi. Oamenii se schimba influentati de mediu, de evenimente.

Si totusi, atat lucrurile placute cat si cele mai putin placute fac parte din viata. Viata asta usoara sau grea, ce trebuie traita pana la capat asa cum ne-a fost data. Si suntem suma experientelor traite. Daca invatam ceva din ele mai trecem un prag si poate pana la urmatorul vom primi mai putine lovituri. Daca n-am invatat nimic, atunci e vina noastra si atunci destinul sau poate cineva acolo sus mormaie in barba si isi spune… „degeaba”. Mi-ar placea sa cred ca nimic din ce mi se intampla nu-i degeaba.

Parca m-am mai plans si alta data aici (ca doar de-aia mi-am facut si blog), ca lumea are grija de fiecare data sa stie ce-i mai bine pentru tine. Si are grija sa insiste de fiecare data cu intrebari care nu-si au rostul, fara sa se intrebe ce simti?

M-am casatorit tarziu dupa parerea unora, parerea mea insa e ca m-am casatorit exact atunci cand am simtit si cand trebuia. Si dupa ce aceasta „problema” a fost rezolvata, imediat i-a luat locul o alta. Cand faci un copil aud adesea de la persoane care ma cunosc mai mult sau mai putin. Persoane care ma vad o data pe an isi permit sa ma intrebe cu staruinta de parca intreaga lor existenta ar depinde de asta.

Ce nu stiu aceste persoane e ca nu pot face copii. Si ce nu stiu aceste persoane e ca aceasta intrebare pica atat de prost de fiecare data si loveste crunt in strafunduri. Imi vine uneori sa raspund obraznic ca atunci cand o vrea „muschiu’meu”. Va declar ca am un muschi celebru  care e responsabil de o multime de decizii capitale in viata mea.

Dar zambesc si raspund politicos ca atunci cand o vrea Dumnezeu. Si incerc sa merg mai departe, tot eu incercand sa le gasesc scuze onorabile. Ca bietul om n-are de unde sa stie ca nu pot face copii, ca isi doreste sa ma vada fericita si implinita, cu toate „indatoririle” de femeie indeplinite in aceasta lume

Ma intreb cati dintre noi atunci cand punem intrebari doar ca sa ne aflam in treaba sau pentru ca sa facem conversatie ne gandim la ce se petrece in sufletul celuilalt, daramite sa ne punem in pielea lui.

Am auzit in aceasta perioada de la comentarii care s-au vrut glumete ca de exemplu ca nu pot sa fac un copil intrucat eu si sotul meu stam mult prea mult pe net. Da! E drept si eu si sotul meu petrecem mult timp in fata computerelor, dar va asigur dragii mei ca stim foarte bine procesul tehnologic. Si daca natura a fost darnica cu unii si mai putin darnica cu ceilalti, oare n-ar trebui sa ne masuram vorbele? Oare s-a gandit acea persoana (care imi e tare draga de altfel) la cum m-am simtit in momentul acela? Si zambesc, incerc sa raspund cu o gluma si sa merg mai departe.

Alte persoane au certitudinea ca n-am incercat destul si pentru ca n-am fost la medicul X sau Y de care au auzit ele ca-i cel mai bun, asta e cauza majora pentru care nu-mi reuseste. Se dau peste cap sa-mi faca programari sau sa-mi ofere sfaturi si tratamente naturiste sau alopate. Apreciez bunele intentii, oameni buni, dar ce-i prea mult strica. Si va asigur ca sunt un om responsabil, am fost la medic si am facut tratamentele necesare. Doar ca deocamdata  nu se poate.

Si pentru ca pe lumea asta sunt o multime de copii fara parinti, eu si sotul meu am luat decizia de a adopta unul. Asadar, am pornit pe lungul drum al adoptiei. Am sa va tin la curent!

Dar aceasta postare nu e despre asta. E despre dreptul fiecaruia de a trece nestingherit prin viata asa cum poate. Ca nimeni nu stie dezamagirea din sufletul unei femei ce-si doreste cu ardoare un copil atunci cand vede un test de sarcina negativ. Sau cum ti se umezesc ochii atunci cand vezi o mamica fericita strangandu-si in brate bebelusul. Despre cum te trateaza cele care deja au copii si cred ca n-ai dreptul la o opinie pertinenta despre copii intrucat tu nu ai copii si nu stii cum este. Sunt multe lucruri de spus. Si cine n-a trecut prin asta nici nu-si poate imagina cum e. Viata asta e nedreapta cu unii, dar poate ca sunt lectii pe care le avem de invatat: despre viata, despre oameni, despre lume in general sau in particular…

Desi a venit si ziua votului, eu ma intreb ca un cetatean turmentat cu cine votez. Si va asigur dragi prieteni ca nici n-am mirosit ceva alcool azi.

Nu sunt o mare amatoare de politica, dar merg constiincios de fiecare data la vot ca sa-mi indeplinesc datoria de cetatean. Din pacate de ceva timp incoace nu m-a mai convins nimeni sa dau votul meu din toata inima. Ma duc la vot blazata, incercand sa aleg raul cel mai mic.

Colac peste pupaza (de unde naiba vine expresia asta?) a mai si nins. Asadar, am un chef nebun sa ies din  patura mea pufoasa si sa pornesc spre sectia de votare. Si sunt convinsa ca o mare parte din cetatenii cu drept de vot au aceeasi pornire.

Poate e de vina si faptul ca am schimbat colegiul iar aici in satul in care ne-am mutat, campania nu a fost asa de agresiva. Doar niste postere pe niste garduri si fata primariei care nu e foarte departe de casa noastra. Mai activi au fost candidatii pe facebook. Dar cum nu m-am  „imprietenit” cu nici unul dintre ei sa nu ma compromit, nu sunt la curent cu ce au postat ei decat ocazional prin distribuiri de statusuri de pe la altii.

Si atunci am de ales din cele doua mari aliante rivale plus candidatul unui partid televizionistic.

Una din aliante are ca si candidat in Camera Deputatilor pe Alin Trasculescu. El a mai fost deputat in Vrancea si si-a dat demisia din Parlament pentru ca a fost prins cerand vreo 200.000 euro mita pentru a interveni pe langa autoritatile vrancene pentru a se atribui contracte unor firme. Asadar? Cum sa-l votez?

In ceea ce priveste USL-ul, pe langa faptul ca ma scoate din sarite ideea de alianta intre liberali si social democrati, partide cu doctrine total diferite nici aici nu am vreo oferta demna de luat in seama. Candidatul lor e un ginerele unui om de afaceri vrancean si care asa cum declara singur a intrat in partit abia in 2011 si deja e Presedintele Organizatiei Municipale Focsani. Evident ca a ajuns in aceasta functie printr-o contributie semnificativa la bugetul partidului. Si ce ar putea sa faca pentru mine un om de rand, acest „liberal” care isi poate cumpara orice functie vrea? Si cum sa votez pe cineva care pe propriu blog afiseaza poze din campanie sa prin sate cu cei din staff-ul sau impartind sacose. Asta e alta chestie care ma scoate din sarite.

Cat despre candidatii la senat, astia sunt si  mai invizibili. Habar n-am cine sunt. De la USL e Cristian Dumitrescu, un PSD-ist care probabil va castiga fara probleme ca si pana acum, dar care n-a facut nimic pentru Vrancea (sau daca a facut eu n-am aflat inca). Si cum Vrancea-i fruntea ca nu stiu cum se intampla, dar intotdeeauna PSD-ul e la putere, sunt convinsa ca va iesi chiar el. Din 1992 pana azi a fost ba senator, ba deputat… ce-a prins si el saracu’. Dar macar e poet… are publicat un volum de poezie.

Candidatul la Senat a ARD-ului este Gabriel Postolache despre care stiu doar ca a fost primar intr-o comuna din Vrancea.

Dupa cum vedeti am vorbit doar despre candidatii celor doua mari aliante. Pe ceilalti nu i-am luat in calcul: „OTV-ul” , Partidul Ecologist si UDMR.

Sper ca pana ajung in cabina de vot, sa am o „strafulgerare divina” si sa pun ștampila pe cine trebuie.

A fost ultima zi petrecuta in garsoniera mica, inchiriata de la parterul unui bloc din Focsani. Au trecut trei ani de atunci si au fost cei mai frumosi ani. Am prostul obicei de a ma atasa de lucruri. Si chiar daca ar trebui sa ma bucur ca ne mutam in casa noastra, mult mai mare si mai frumoasa, ma despart de locul asta cu tristete.

E locul unde am petrecut clipe extraordinare, locul unde am fost ceruta in casatorie, unde am invatat sa iubesc, unde am invatat cum se traieste viata in doi, locul unde imi doream sa vina sarbatorile in casa mirosind a cozonaci sau prajituri chiar daca de sarbatori nu stam acasa ci mergem la parinti, unde ne inghesuiam la petreceri aniversare atat de multe persoane incat o parte stateau in balcon, locul unde asistenta sociala ne-a facut evaluarea si a spus ca da, putem creste acolo un copil pana e gata casa, unde in fotoliul din balcon imi beam cafeaua citind sau navigand pe internet. In balconul acela inconjurat de iedera am petrecut multe momente de relaxare. Am fotografiat frunze de iedera in toate anotimpurile, cu stropi de ploaie sau cu melci, am imortalizat apusuri extraordinare in fotografii ce au valoare doar sentimentala si nu se pot posta intrucat as pierde ore intregi scotand cabluri si stalpi in Photoshop

Am constatat ca e incredibil cat de multe lucruri pot sa intre intr-o garsoniera. Am impachetat lucrurile in vreo doua zile. Si inca mai sunt de transportat. Si cu fiecare cutie sigilata, am transportat si o farama de regret  ca inca un capitol se incheie. Si ma asez intr-un colt, impreuna cu motanul speriat de atata agitatie si schimbari, si trecandu-mi degetele prin blana lui fina privesc cu optimism spre un nou viitor si un alt inceput