Lumea prin ochii mei

Cand am demarat procesul acesta privind adoptia ne-am setat de la inceput pe o perioada lunga de asteptare. Tot auzeam in stanga si in dreapta comentarii privind birocratia  si timpul lung ce trebuie asteptat pana sa reusesti sa adopti un copil.

Poate am fost noi norocosi. Timpul nu mi s-a parut atat de lung. Iar in ceea ce priveste birocratia, mie mi se pare totusi normal sa existe oameni care sa analizeze atent dosarul familiei adoptatoare. Doar nu-ti cumperi copil ca la piata.

Asadar ne-am hotarat si am facut o prima vizita la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului, institutie care se ocupa de chestiunea in cauza.  Sunt cativa pasi care trebuie urmati:

Ne-am informat despre ce trebuie sa facem si ni s-a dat o lista de documente cu ce trebuie sa contina dosarul. Lista aceasta o gasiti pe mai multe site-uri sau o furnizeaza cei de la DGASPC. Noi am luat-o direct de la sursa, ca sa nu avem vreo scapare ulterior.

–          Cererea de adoptie a solicitantilor

–          Certificatul de nastere al solicitantilor – copie legalizata

–          Certificatul de casatorie – copie legalizata

–          Caziere judiciare – original

–          Adeverinta de venit – original

–          Certificate medicale tip (cu timbru fiscal), vizate de medicul de familie, cu semnatura si parafa fiecarui medic specialist, specificat “pentru adoptie” – original –

–          Caracterizari de la ultimul loc de munca (minimum doua pentru fiecare membru al cuplului conjugal) – original.

–          Declaratie privind motivatia de a adopta si asteptarile familiei in legatura cu varsta, sexul si situatia psiho-socio-medicala a copilului pe care doreste sa il adopte- original.

–          Certificat medical eliberat de medicul de familie pentru fiecare dintre membrii familiei care locuieste impreuna cu solicitantii – original

–          Acte de identitate (certificat de nastere sau buletin de identitate) pentru fiecare membru al familiei care locuieste impreuna cu solicitantii – copii xerox

–          Titlul de proprietate sau alt titlu care sa ateste dreptul de folosinta a locuintei – copie legalizata

–          Buletin/ carte de identitate – copii xerox.

Par multe documente, dar daca analizati la rece bifati repede ce e de bifat. Cererile si declaratia privind motivatia de adopta sunt formulare tip ce se completeaza la DGASPC. Legalizarea copiilor se rezolva rapid la un notar. Noi nu avem membri ai familiei care sa locuiasca cu noi, asa ca n-a fost cazul de adeverinte si acte pentru ei.

Ce a durat un pic mai mult (adica vreo doua zile) au fost certificatele medicale care se obtin la o policlinica de stat si pentru care a trebuit sa stam pe la usa a vreo 9-10 cabinete plus la cabinetul medicului de familie. Poate in orasele mari sunt si clinici private care pot furniza astfel de fise, dar in Focsani se obtin doar de la Policlinica Spitalului Judetean.

Caracterizarile le-am obtinut rapid de la colegii mei de serviciu. Pentru sotul meu, intrucat nu este salariat caracterizarile au fost facute de doi prieteni (nasa noastra si un colaborator al sau) si n-am intampinat probleme.

La momentul acela stateam cu chirie dar le-am povestit celor de la DGASPC  ca avem o casa in constructie care speram sa fie gata pana la momentul la care va veni copilul. A trebuit sa legalizam autorizatia de constructie si documentele de proprietate ale terenului, dar si contractul de inchiriere pentru cazul in care casa n-ar fi gata. Si ambele locatii au fost vizualizate pentru a se stabili daca poate locui si un copil impreuna cu noi.

Ce mi se pare interesant e ca nu prea se pune accent pe partea materiala. E drept si logic ca trebuie sa existe resurse pentru intretinerea unui copil. Dar cel mai mult mi s-a parut ca se insista pe disponibilitatea afectiva si despre cat de pregatiti psihic sunt cei doi membri ai familiei pentru a adopta un copil.

Actele acestea se depun la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului din judetul in care locuiti, si dupa ce vor fi analizate urmeaza sa fiti chemati la niste cursuri in vederea obtinerii atestatului de parinte adoptator. La inceput m-am revoltat. Mi se parea discriminator. Adica cele care fac copii si ii abandoneaza la colt de strada nu au nevoie de cursuri si noi persoane mature trebuie sa participam obligatoriu la aceste cursuri. S-a dovedit ulterior ca m-am inselat si ca revolta mea a fost nejustificata.

Dar despre asta in episodul urmator.  🙂

Urasc cuvantul asta. Si mor de invidie cand vad femei slabe, care spun ca isi pot permite sa manance orice si oricat la orice ora. Uff! Ce nedreapta e viata asta cu unii.

Acum sa fiu sincera m-am apucat sa scriu randurile astea dupa un ecler si o prajitura cu multa ciocolata la o ceasca de cafea. Nu sunt genul care spune… vai… dar nu mananc si ma ingras. Recunosc: imi place sa mananc si ma ingras tocmai pentru ca mananc tot ce-mi place.

Teoriile le stiu. E recomandat sa faci miscare. Nimic nu ma enerveaza mai mult pe lumea asta decat sportul. Sa ma duc la o sala si sa topai acolo o ora ca sa ard caloriile? Si cine spune ca sportul elibereaza endorfine, si ca te simti mult mai bine dupa si ca te simti energizat si cu un tonus extraordinar dupa parerea mea minte cu neobrazare. Pe langa febra musculara si nervi prefer endorfinele eliberate de ciocolata. Deh! Chestiune de gusturi.

Acum un an pe vremea asta imi luam inima in dinti si m-am dus la nutritionist. O doamna foarte draguta de altfel care mi-a alcatuit un regim si pe care l-am tinut cateva luni. Recunosc ca am slabit vreo 12 kilograme la momentul respectiv, dar din care am pus o parte la loc la ceva timp dupa terminarea regimului. Nu stiu exact cate am pus la loc pentru ca nu stiu pe unde e cantarul. In nebunia asta cu mutarea zace pe undeva. E drept ca nu l-am cautat pentru ca nu-i duc dorul, dar caut si eu sa ma justific de ce nu ma cantaresc.

Cea mai grea parte a regimului a fost aia fara dulciuri. Si recunosc ca ele sunt punctul meu slab, desi nu ma dau deoparte nici de la alte mancaruri. Nu degeaba am invatat sa fac prajituri de la 11 ani. Si inca ma perfectionez. Blogareala am inceput-o tot cascand ochii la diverse bloguri de bucatarie. SI daca stau bine si ma gandesc mi-as face si eu un blog culinar dar is prea lenesa si nu scriu prea des nici in asta, d-apai sa am grija de doua bloguri. Dar niciodata sa nu spui niciodata. O data imi iau avand si poate va dau pe spate cu torturile si prajiturile mele.

Ce sa zic? As manca pizza si paste in fiecare zi daca s-ar putea. Nu-mi plac fructele decat alea de padure care sunt foarte scumpe in extrasezon si n-au nici un gust. Mananc fructe constiincios stiind ca are organismul nevoie si nu pentru ca simt vreo placere. Salata o prefer combinata cu altceva si nu-i inteleg pe cei care spun ca se satura doar c-o salata. Ce sa-i faci? Asa sunt eu neintelegatoare. Am momente cand as roade varul de pe pereti pentru un pahar de cola. Stiu ca nu-i sanatoasa dar tare-i gustoasa. SI lista ar putea continua cu o serie de obiceiuri nesanatoase care m-au adus la nivelul kilogramelor actuale dar ma opresc aici.

Am inceput sa scriu despre diete si kilograme in plus cautand in seara asta lista data anul trecut de nutritionista. Ar trebui sa ma reapuc de dieta, numai ca pe frigul asta ma gandesc ca stratul meu de sunculita mi-ar tine de cald. Lasand gluma la o parte, incerc sa-mi fac curaj sa ma reapuc de dieta. Si m-am gandit ca scriind despre asta si primind incurajari din partea voastra ar fi mai usor. Sau poate o parte mai gandesc ca si mine si spun ca trebuie sa existe si grasuti pe lumea asta pentru diversitate. Ce ne-am face intr-o lume de femei perfecte fara pic de grasime. Ar fi monoton, nu?

Am tot spus ca scriu despre asta. Am tot amanat desi n-am tinut deloc secret acest lucru. Pur si simplu e un subiect sensibil, si greu de transcris in cuvinte. Mi-e greu sa povestesc despre cum ma simt pentru ca nu pot avea un copil al meu, sa-l simt crescand in  interiorul meu, sa-l tin la piept in primele minute dupa nastere si tot ce urmeaza dupa chiar daca nu sunt toate foarte roz. Mi-e greu sa va povestesc cum mi se umplu ochii de lacrimi cand vad o mamica cu un nou nascut in brate sau un tata mandru de copilul lui. Eram intr-o zi intr-o maternitate particulara si am asistat cum o tanara familie iesea din maternitate cu micul pui. Tatal mandru peste masura filma iesirea in lume a puiului sau. M-am gandit ca sotul meu nu va putea niciodata sa faca asta. Asta-i doar o particica a ceea ce simti cand nu poti sa faci un copil. Sunt si alte rani mai adanci, pe care nici nu le pot verbaliza.

Dar trecand peste asta ma consider o femeie norocoasa. Am langa mine un barbat extraordinar care ma sustine si care-mi da curaj. Inainte sa ne casatorim, pe vremea cand visam si ne faceam planuri de viitor ne propusesem ca pe langa un copil al nostru, sa adoptam unul. Asa ca sa nu simtim ca facem umbra pamantului degeaba si sa ajutam un biet sufletel fara parinti care are nevoie de dragoste. Nu stiam pe atunci ca nu vom putea avea un copil al nostru.

Decizia de a adopta a venit asadar usor, intrucat chestiunea era in lista noastra, numai ca intr-o alta ordine.  Dar cum nu conteaza intodeauna ordinea in care faci lucrurile in viata ci rezultatul final am pornit la drum.

Eram pregatiti pentru un proces anevoios. Noi n-am ascuns nimanui acest lucru, iar cei din jur  au fost alaturi de noi. In afara de cateva persoane care au comentat rautacios ca un copil adoptat nu e  ca si un copil al tau, restul au fost foarte draguti, sau daca au gandit altceva macar nu s-au exteriorizat.

Cele cateva persoane care nu sunt de acord cu adoptia sunt barbati si recunosc ca in tot acest timp in care am discutat cu diverse persoane care sunt sau care au fost in situatia noastra povestesc ca de obicei barbatii sunt mai reticenti in a lua o astfel de hotarare. Evident nu e o regula. Dar statistic se pare ca asa e.  Mi se pare inechitabil sa-i iei unei femei dreptul de a fi mama, dupa ce soarta a fost oricum nedreapta cu ea. Dar asta  e alta discutie. Eu asa cum am mai spus sunt norocoasa.

Am depus actele pentru adoptie in aprilie anul trecut. Suntem in ianuarie si suntem aproape de final.

Si daca va hotarati intr-adevar sa faceti acest pas, veti vedea ca nu e un procedeu atat de anevoios pe cat se spune. Si o mama asteapta noua luni pana sa-si  tina in brate puiul purtat in pantec asa ca si cei care se hotarasc sa adopte au nevoie de rabdare. Sunt niste pasi care trebuie urmati si pe care o sa-i povestesc in cateva postari viitoare. Si da: cuvantul cheie e RABDARE.

Am mai scris despre asta, despre cum  m-am hotarat cu greu sa-mi fac cont pe Facebook. Ce n-am mai scris a fost ca dupa ce mi-am facut cont, am devenit dependenta de Facebook.  Si da, il accesez zilnic (uneori chiar de mai multe ori pe zi). Vad ce au mai postat altii, imi bag nasul prin fotografiile lor, mai gasesc cate un citat interesant, mai mormai suparata cand vad fotografii cu copii bolnavi si mutilati anuntand ca nu stiu cine le doneaza pentru fiecare like sau share nu stiu cat. Cat de idiot sa fii sa crezi asa ceva?

Acum ce sa zic, pe langa faptul ca e un mare mancator de timp si nervi (imi vine sa-i omor pe-aia care ma taguiesc in fotografii gen Patrimoniul Mondial al Romaniei sau alte prostii), recunosc ca  sunt si lucruri care imi plac. Uite asa mai aflu ca un coleg mai are un copil (lucru pe care l-as fi aflat probabil la intalnirea de 20 de ani). Mai vad ca cineva pe care il pretuiesc a dat like la un articol, si daca titlul mi se pare interesant ma duc si eu sa-l citesc.

Mai nou circula pe Facebook prostia aia cu legatura privata pe Facebook. Haide bre! Cine isi posteaza fotografiile acolo,  clar ca numai la viata privata nu se gandeste. Legatura privata o ai cu un prieten si nu o ai pe Facebook. Ce a trecut dincolo de Facebook devine public. Asta e si rostul lui. Si m-au asasinat cu mesajul asta o multime de oameni zdraveni la cap (cel putin asa credeam pana zilele trecute), dar care in virtutea inertiei au luat mesajul si l-au transmis mai departe.

Am vorbit intr-o seara cu un amic cu care nu mai vorbisem de foarte mult timp care printre altele  mi-a zis ca n-are cont de Facebook ca sa-si protejeze intimitatea (dar a precizat totusi ca poate intra din cand in cand de pe contul colegilor de apartament). Asadar curizitatea exista

Eu nu sunt genul paranoic sa cred ca ar interesa pe cineva viata mea mai mult decat a altora. Nu cred ca imi sunt urmarite conturile de e-mail sau sparte parolele, cum nu cred ca am o viata atat de interesanta incat sa tenteze pe cineva in mod deosebit. Sunt un om obisnuit, un utilizator obisnuit dar care isi alege cu grija fotografiile (evident ca le-am pus doar pe-alea misto.. ca nu eram nebuna sa pun vreuna in care arat naspa 🙂 ). Si sa nu-mi spuneti voi mie ca nu faceti la fel!

Aaaa! Si am uitat sa mentionez.. eu ma mai si joc pe Facebook. Nu sunt incantata de aceasta dependenta a mea, dar uite joc niste joculete, incerc sa nu-i asasinez pe altii cu cereri de vieti si alte alea… dar joc niste jocuri idioate cu bile.. si imi place. Are cineva ceva de comentat? Vai! Stiu… voi sunteti oameni seriosi.

A fost o vreme cand in fiecare seara de joi era seara fetelor. Am inceput sa ne intalnim in facultate. Grupul a avut constant 4 fete, si ocazional se mai inmulteau, mai dispareau. Dar cele patru erau prezente saptamanal. Au fost vremuri frumoase. Gasca s-a destramat. Doua din ele au acum copii, au alte prioritati. Una singura mai copilareste… e inca necasatorita.

In amintirea serilor de joi, o sa inaugurez o rubrica saptamanala ce se va numi melodia de joi.

In seara asta am ales Louis Armstrong Ochi Chernyie (Dark eyes). Fetele stiu de ce! E drept ca nu e cantata de Andrei si Mr Bobson, ci de Louis Armstrong, dar mie mi-a trezit amintiri.

Sper ca si lor 🙂

O citesc zilnic, sau daca se intampla sa sar vreo zi, am grija sa recuperez imediat. O admir pentru usurinta si tenacitatea de a scrie de luni pana vineri  cate un articol. E desteapta, spumoasa, am descoperit ca avem multe in comun. Nu comentez intotdeauna la articolele ei, uneori din lipsa de timp, alteori din lipsa de inspiratie. Imi dau seama insa ca in mediul acesta virtual e important feedback-ul.  Eu am o singura comentatoare constanta pe blogul meu (multumesc Tina). Prietenii daca citesc nu se obosesc sa comenteze, iar restul comenteaza doar ocazional, in cazul in care le-a atras atentia ceva la vreo postare.

Dar sa revin la postarea de azi a Cameliei Lazar: „Sunt zile în care îţi vine să te aşezi pe podeaua din baie, pe burtă, cu obrazul drept lipit pe gresie, şi să nu te mai ridici.”

Mi se intampla si mie. De cate ori sunt la pamant moraliceste vorbind tot pe gresia din baie imi vine sa ma intind si sa zac acolo sa nu ma mai ridic. Si n-as putea sa explic de ce e mai interesanta baia decat alte camere. Pur si simplu asta e senzatia ce ma urmareste atunci in momentele de deznadejde maxima. Si azi cand am citit-o pe Cami, nu-mi venea sa cred. Se mai intampla si altora exact la fel. Imaginea mai apare si in Arta Conversatiei a Ilenei Vulpescu. Si cand am citit-o m-a frapat acest lucru.

Psihologic vorbind o fi existand o explicatie. Eu n-am gasit-o inca… poate ma ajuta cineva…

Luluta e o catea care s-a aciuat pe langa casa noastra, si pentru ca nu avea stapan ne-am hotarat s-o adoptam noi. Tot suntem in plin proces de adoptie. Adoptam orice. Lasand gluma la o parte, ne-am trezit ca Luluta noastra e pe cale sa devina mama, si inainte de Craciun a nascut vreo 6 Luluti. Dragalasi foc, dar familia s-a inmultit peste masura.

Intrucat noi nu ne-am mutat dar mergem zilnic pe acolo, am facut Lulutei si copiilor ei un adapost ca iarna-i grea si friguroasa. Si avem grija ca zilnic sa mergem pe acolo sa hranim cateii.

Din pacate unul din catei n-a supravietuit si a murit, iar unul a disparut. Sper din tot sufletul ca e bine si ca l-a luat cineva sa-l ingrijeasca si nu sa-i faca rau.

Asadar au mai ramas 4 catelusi care au fost botezati astfel: Peticuta, Capucino, Maronica si Negrut. E lesne de inteles de ce. Si daca o sa vedeti fotografiile veti intelege. Si apropos. Trei dintre tinerii catelandri sunt declarati adoptabili. Oricat ar fi de simpatici, nu-i putem pastra pe toti.

Asadar, daca stiti o familie iubitoare de animale, care sa-si doreasca un catelus simpatic ma puteti contacta.

Imi propusesem in sinea sinelui meu ca anul acesta sa scriu mai des, macar de 2-3 ori pe saptamana. Sunt cateva bloguri pe care le citesc si le privesc cu invidie (constructiva) pe fetele ce reusesc sa scrie zilnic cate un articol, cat de mic.  Dar recunosc ca imi e  o lene de ma doare (vorba cantecului) si dupa atatea sarbatori greu imi mai intru in ritm.

Si eu fata de altii n-am avut vacanta prelungita, am fost pe baricade la serviciu inclusiv in Ajunul  Craciunului si inclusiv in ajunul Revelionului. Dar deh… pana nu devin propriul meu angajat, n-am dreptul sa fac gat, intrucat din salariul pe care mi-l plateste angajatorul achit facturile si rata la banca. Si pe criza asta, bine ca exista Maria Sa  Angajatorul! Dar asta e alta poveste.

Si ma intreb eu cu mintea mea cea blonda – asta e o scuza pe care o folosesc des desi nu mai e de actualitate, intrucat in ultimile zile ale lui 2012 mi-am tras o culoare ciocolatie de toata frumusetea. Si imaginati-va o ciocolata amaruie cu o concentratie mare de cacao, in nici un caz o ciocolata cu lapte.

Dar sa revenim la intrebarile mele: cum va gasiti subiectele? Si mai ales cum faceti selectia despre ce e  important sa scrieti pe blog si ce nu? As vrea sa pot sa scriu despre nimicuri si banalul cotidian, dar de fiecare data mi se pare neimportant si aman pana cand gasesc un subiect ce mi se pare un pic mai rasarit decat altele. Si totusi mi-am propus sa incerc sa scriu mai des si nu una doua postari pe luna. Si rugamintea mea la cei ce intra aici pe blog si mai citesc din cand in cand, e sa ma trageti de urechi cand lipsesc o perioada mai mare de timp.

Macar de rusine, o sa ma mobilizez si o sa ma stradui sa scriu mai des. Si daca tot am promis, trebuie sa respect acest lucru

Fie ca 2013 sa va aduca sub umbrela lui sanatate, bucurii, impliniri, ganduri bune si o viata senina.

Multumesc celor care mi-au fost anul acesta alaturi, celor care au ajuns intamplator pe blog si au devenit cititori constanti sau celor care au vizitat site-ul.

La multi ani!