Lumea prin ochii mei

Ce vrei sa te faci cand vei fi mare, puisor? Tuturor ni s-a adresat la un moment dat o astfel de intrebare. Raspunsurile pot fi serioase sau foarte amuzante. Sora-mea de exemplu voia sa se faca mireasa si preocuparea ei principala era sa se impodobeasca zilnic. E drept ca pe vremea aceea nu era era in trend treaba cu fotomodelele.

Matei vrea deocamdata sa se faca tractorist sa aduca lemne cu tractorul din padure 🙂 . Sper ca e doar o optiune de moment si ca o sa-si schimbe preferintele in timp si sa lase in pace padurile patriei.

Si gandindu-ma la mine am o lista lunga de meserii pe care am tot actualizat-o de-a lungul timpului.

Am vrut sa fiu invatatoare din respect si admiratie pentru doamna mea invatatoare, Mi se parea la momentul acela ca e un lucru extraordinar sa inveti copii sa citeasca. Si inca mai cred asta.

Am vrut sa fiu balerina sau patinatoare. Asta intra la capitolul raspunsuri amuzante, ca cine ma vede pe de-antregul nu poate asocia termenii: Dana – balerina. Sunt gratioasa ca o noptiera la cei 1.76 m ai  mei si iar nr de kg nici nu-l mai spun, ca iar ar trebui sa vorbesc despre diete. Oricum ca partener de dans mi-ar fi trebui o macara, ca nu s-a inventat inca barbatul care sa ma ridice deasupra capului si sa pluteasca gratios cu mine pe scena.

Am vrut sa fiu medic, operand toate papusile in copilarie. Acum cu infuzia de seriale cu medici gen Anatomia lui Grey sau Dr. House pe care le iubesc ma gandesc ca tot mi-ar placea sa fac asta, dar uitandu-ma la sistemul medical romanesc m-apuca jalea. Si totusi cred ca as fi facut aceasta meserie cu drag din dragoste pentru oameni.

Prin liceu mi se parea interesant sa fii avocat dar sunt o tipa realista. Mi se pare ca trebuie mult nerv si tupeu pentru meseria asta. Si cum nu-s prea vorbareata si nici la capitolul tupeu nu stau prea bine, am zis ca mai bine fac altceva.

Am mai vrut sa fiu: actrita, cantareata, bibliotecara (inca mai vreau asta), marinar, ofiter de armata, prezentator de televiziune, DJ.

Evident ca nu fac niciuna din meseriile la care am visat vreodata. Am avut mereu inclinatii spre latura umanista desi am facut un liceu de informatica. Ironia sortii: am picat admiterea la facultate la ASE, dar am ajuns sa lucrez intr-o banca. Am facut filologia pentru sufletul meu dar realitatea romaneasca a zilelor noastre arata ca se traieste greu dintr-un salariu de profesor. Sa nu credeti tot ce se scrie prin ziare despre salariile de zeci de milioane ale “bancherilor”, despre bonusurile astronomice si alte asemenea care oricum nu mai sunt de actualitate, dar oricum e mai bine decat in invatamant.

Am scris ce mi-as fi dorit sa fac si e drept sa scriu si ce am facut pana acum. Asadar am fost asa: lector de carte (inregistram carti audio pentru nevazatori), secretara, analist financiar, ofiter credite IMM, manager relatii clienti.

Daca as fi acum la inceputul carierei si ar trebui sa aleg cu mintea de acum o meserie, tot nu stiu cu exactitate de mi-ar placea sa fac cu adevarat, dar stiu ca as incerca sa optez sa nu mai fiu angajatul nimanui si sa dezvolt o mica afacere din care sa pot trai  confortabil eu si familia mea. Si despre asemenea vise intr-o postare viitoare…

Voi? Cum stati la capitolul asta? Cate din visele sau dorintele copilariei s-au implinit?

Chiar daca eu sunt una dintre persoanele norocoase care aproape (mai e putin pana la final) au reusit sa adopte un copil, sunt constienta ca tot ce se povesteste despre lungul traseu al dosarelor de adoptie  nu e intamplator. Sutele de voci de pe formuri nu “striga” degeaba.

Eu am avut noroc. Locuiesc intr-un oras mic si poate sansele mele au fost mai mari. Inteleg ca in Bucuresti treaba e cumplita. Vorbeam cu o colega de serviciu de la o sucursala din Bucuresti care a trecut prin aceasta experienta si care la momentul in care a adoptat ea copilul spunea ca nu existau in Bucuresti copii adoptabili mai mici de opt ani.

Ieri a avut loc in Bucuresti o conferinta de presa a Asociatiei SOS Infertilitatea, asociatie care incearca sa atraga atentia a modului greoi in care merg lucrurile in Romania.

Desi legea adoptiilor s-a schimbat  in aprilie anul trecut, numarul de copii adoptabili e mult mai mic decat inainte. Se presupune ca aceasta lege ar trebui sa usureze traseul prin care un copil ar putea deveni adoptabil. Si totusi, undeva exista o disfunctionalitate. Din cuplurile participante la cursurile de atestare ca parinti adoptatori, noi am fost singurii norocosi. Si poate sunt parinti care isi doresc copii foarte mici, dar unul din cuplurile participante a optat pentru un copil de pana la 7 ani. Si desi au scris in cerere ca isi doresc un copil sanatos, toti copii prezentati aveau probleme de sanatate. Asta e semn ca cineva nu isi face bine treaba, sau ca distribuirile pe care le face Oficiul Roman pentru Adoptii sunt la intamplare, fara a lua in calcul cerintele parintilor.

Reprezentantii Oficiului Roman de Adoptii declara ca procesul e greoi pentru ca „parintii adoptatori vor copii perfecti”.  Eu cred ca sunt si cazuri in care parintii insista pentru un copil foarte mic, de un anume sex sau cu anumite caracteristici – ochi  albastri, de exemplu. Dar cum spuneam mai sus daca in cerere sunt rubrici in care se completeaza anumite caracteristici, banuiesc ca ele ar trebui luate in seama. Primul copil ce ne-a fost prezentat avea o mama schizofrenica si inca doua rude in familie cu acelasi istoric. Avea doar 10 luni si aparent era dezvoltat normal pentru varsta sa. Dar recunosc ca nu am avut puterea sa-mi asum un asemenea risc pentru o boala ce s-ar putea transmite de la mama naturala la copil.

Si spun a nu stiu cat-a oara ca sunt norocoasa. Matei e sanatos si un copil normal. Dar nu pot sta impasibila vazand ce se intampla.

Inteleg ca e normal sa se intrebe familia naturala daca doreste sau nu copilul, dar e in interesul copilului o familie naturala ce-l trimita la cersit? Si sunt convinsa ca daca cineva din famila naturala l-ar fi dorit il revendica singur nu trebuia sa astepte reprezentantul DGASPC sa-l convinga de asta. Dar cine stie!? Poate nu inteleg eu in profunzime subiectul.

Am vrut atrag atentia asupra actiunii laudabile a Asociatiei SOS Infertilitatea si sa ma alatur lor in incercerea de a face cunoscuta aceasta chestiune.

Mi se pare extraordinar de  frumoasa primavara asta. Am asteptat-o cu nerabdare dupa o iarna infrigurata. Dar nu despre vreme vreau sa vorbesc aici. Ci despre primavara din sufletul meu, despre bucuriile mele, despre trairile mele extraordinare.

S-a implinit o luna de cand sunt mama lui Matei. Matei a aparut in viata noastra neasteptat de repede. Cand am depus dosarul de adoptie, ma setasem pe un timp de asteptare de vreo doi ani cel putin. Citisem peste tot despre procedura anevoioasa, despre multimea de hartii, despre toate piedicile care apar in calea parintilor ce vor sa adopte. Ce sa spun? Am fost norocosi. In zece luni, ne-am trezit cu copilul acasa. Nici nu visam sa se intample atat de repede. Ne-a luat pe nepregatite, desi daca stau bine si ma gandesc nu esti niciodata pe deplin pregatit pentru asta.

Sa va povestesc despre copilul nostru? Ca  toate mamicile (Doamne cum suna asta!… ) mi se pare ca al nostru e cel mai frumos, cel mai destept, cel mai… si cel mai …

In primele zile cand imi spunea mammi cu cel de-al doilea m apasat, mi se umezeau ochii de fiecare data. In primele nopti ma trezeam peste noapte il priveam si il mangaiam minute intregi prin somn, sau il simteau pe sotul meu facand acelasi lucru. Sunt trairi extraordinare greu de descris in cuvinte.

E incredibil cata fericire poti simti cand isi pune manutele pe obrajii mei, zambeste si ma saruta. In primele zile am plans mult de fericire. De obicei aveam grija sa nu ma vada, pentru ca n-ar fi inteles, dar o data nu m-am putut stapani si am plans in fata lui. Te-ai lovit a cap, mami? M-a intrebat si a venit sa ma sarute. E un copil foarte iubitor.

Am avut trei saptamani de concediu, in care m-am bucurat minut, de minut de prezenta fiului meu. Si cand a trebuit sa reincep serviciul imi venea sa sun acasa din 5 in 5 minute ca sa vad ce face, sa vad cum se descurca sotul meu cu el. Si nu pentru ca n-as fi avut incredere in capacitatile lui ci pentru ca as fi vrut sa fiu acolo. In primele zile ma astepta seara acasa si era suparat pentru ca am fost la “evici” si n-am stat cu el. Imi lua ceva timp sa-l impac. Acum lucrurile s-au mai aranjat. Suntem prieteni la venirea mea acasa. Trebuie sa recunosc ca-l mai mituiesc cu o ciocolata sau o jucarie, dar a inteles in sfarsit ca mami merge la serviciu ca sa aduca bani pentru ciocolata iar el se distreaza in timpul zilei cu tati.

S-a adaptat usor in noua sa casa, desi tanjeste dupa mamaia – doamna care l-a crescut si dupa fratiorul lui cu care a stat impreuna. In primele zile poate mai putin, pentru ca erau atat de multe noutati pentru el, dar dupa aceea a inceput sa intrebe destul de des. Incercam sa-I povestim  ca aici e casa lui, a inteles asta, dar are momente cand ar vrea in locul in care a crescut in primii ani de viata. Mi-e tare greu sa-l vad ca sufera dar timpul le rezolva pe toate. Deja in ultimile zile a intrebat din ce in ce mai rar si probabil va fi din ce in ce mai bine.

Si ca sa fie tacamul complet si sa simtitm din plin ca suntem parinti cu norma intreaga a aparut si prima raceala cu nopti cu febra si o tuse urata ce ne-a dat de furca. A trecut si asta cu bine si acum suntem iar veseli si vioi.

Au fost zile cand nu prea a mancat si iar am intrat in panica. Acum incet, incet lucrurile se aranjeaza si intra pe un fagas aproape normal.

Avem orele noastre de veselie si de joaca in fiecare seara, invatam sa dansam sau sa spunem rugaciunea, mami a invatat sa se uite la desene animate impreuna cu puiul ei si nu prea mai deschide laptopul asa des iar cand il deschide il inchide destul de repede la rugamintea lui Matei: Mami, inchish! Si mami se executa imediat.

Am vrut sa postez articolul asta pe 8 martie si sa va urez  tuturor sa fiti la fel de fericite ca mine in momentul asta, dar am adormit impreuna cu Matei, asa ca urarea vine un pic intarziat… dar mai bine mai tarziu decat deloc.