Lumea prin ochii mei

Cuvintele despre prima serbare a lui Matei mi-au adus pe langa incurajari din partea prietenilor si cateva comentarii rautacioase iar unul dintre ele de-a dreptul obraznic.

Intrucat moderez comentariile ce apar pe blogul meu, nu le-am facut publice si asta nu pentru ca le las sa apara doar cele in care sunt doar cuvinte de lauda ci pentru ca pe langa limbaj am considerat comentariile respective nepotrivite.

Blogul acesta e o casa – casa sufletului meu. Cuvintele mele sunt ferestrele catre lume. Nu e necesar ca intreg universal sa fie de accord cu mine, dar nici nu va dau voie sa intrati cu incaltarile murdare in casa mea.

Scrierea despre serbarea lui Matei s-a vrut o scriere autoironica. Nu e usor sa le spui celorlalti ca n-ai reusit sa te trezesti la timp la prima serbare a copilului tau. Dar imi asum acest lucru si sunt convinsa ca mai sunt si altii carora li s-a intamplat. Si de aici pana a-si permite cineva sa se intrebe cum mi-au dat un copil spre adoptie e drum lung. Poate cei de la DGASPC pun pe lista lor de intrebari obligatorii intrebarea referitoare la cat de usor reusesti sa te trezesti dimineata.

Acum sa-mi fac si mea culpa. Am folosit in textul anterior cuvantul “plozi”. Nu stiu de ce pentru unii acest cuvant are sens peiorativ. Eu l-am folosit doar ca sinonim pentru copil pentru ca aparea prea des in fraza. Nu, draga mea Elena sau cum te-o fi chemand, nu consider ca doar eu am copil si ceilalti plozi. Nu fac astfel de diferente. Pur si simplu incercam sa evit o repetitie, iar in vocabularul meu cel mai familiar sinonim care mi-a venit in minte a fost acesta. Imi pare rau ca ai fost deranjata.

Asadar imi cer scuze daca am mai deranjat pe cineva cu exprimarea mea dar n-am facut-o decat din motivul exprimat mai sus.

Cat despre comentarii, va asigur ca vor aparea doar cele pe care le consider eu potrivite. Nu vreau sa ma laudati, dar un minim bun simt si un limbaj adecvat e necesar.

Azi a fost prima serbare a lui Matei. Poezia am invatat-o impreuna demult. O stie si mami si tati si toata familia. Mama traduce pentru toata lumea ce inseamna “cululusu’ nanazan”  respectiv “catelusul nazdravan”.

Evident am intrat in randul parintilor care vorbesc doar despre copilul lor. Incerc sa ma controlez adesea ca nu-mi placea cand oamenii acaparau discutiile doar cu povesti despre “plozii” lor.  Uneori imi iese, alteori nu. Din cauza asta nici nu scriu foarte des despre Matei.

Dar sa revenim la serbarea cu pricina. Mi-am luat o zi libera ca sa-l insotesc la prima serbare. Tati a pregatit camera video si aparatul de fotografiat. Numai ca ne-am trezit tarziu. Relaxata ca voi dormi un pic  mai mult decat intr-o zi obisnuita in care merg la serviciu, am dormit atat de mult incat era sa ratam serbarea cu totul. Am ajuns cu sufletul la gura la gradinita, fara camera video, doar cu aparatul foto. Copilul a fost asezat in rand cu ceilalti copii si a inceput serbarea. Matei, somnoros, botos, ciufulit si ciufutel isi astepta cuminte randul. E cel mai mic din gradinita.

Incep sa fac fotografii fara discriminare. Mi-s dragi copiii. Si ma gandeam ca s-ar bucura si celelalte mamici daca le dau o fotografie frumoasa cu copilul lor facuta cu un aparat foto profesionist. Eheeee. Vine randul lui Matei. Poezia are doar 4 versuri. Aparatul nu mai vrea sa se deschida si pace. Uneori mai face figura asta. Trebuie scoas acumulatorul si introdus la loc. Fac asta, numai ca Matei a terminat poezia si in aplauzele tuturor se indreapta la loc uitandu-se urat la mine si neintelegand de ce lui nu i-am facut poze. N-am nici o fotografie cu el spunand poezia. Ufff… sunt asa de suparata.

Stiu ca veti spune ca mai sunt si alte serbari. Dar asta era prima. Si as fi vrut sa imortalizez totul. Nu mi-a iesit. Imi vine sa organizez o noua serbare ca sa-I arat peste 20 de ani, ce dragalas era el la 3 ani.

Am vazut de curand o reclama la detergent, unde o „duduie” imbracata in alb imaculat isi schimba singura uleiul la masina si vai!… isi murdareste bluza care nu se poate spala decat la o temperatura de 20 grade.  Foarte realista reclama… Toate femeile pamantului isi schimba singure uleiul la masina.

Eu sunt tipa a-tehnica. Nu ma omor dupa butoane si nici nu tin neaparat sa inteleg cum functioneaza toate masinariile inventate sa ne usureze viata. E destul daca stiu pe ce buton sa apas ca sa porneasca masina care a fost creata sa ma ajute. Ma refer la masina de spalat, robotul de bucatarie, aspirator si alte asemenea.

Cat despre masina pe care o conduc, ma multumesc sa stiu doar cum porneste, cum schimb vitezele si posturile de radio si cam atat. N-am fost curioasa niciodata sa deschid singura capota la masina si sa vad ce se ascunde acolo. La ce bun, daca tot nu as sti ce sa-i fac?  Stiu unde-i roata de rezerva, dar nu m-as descurca s-o schimb. Recunosc ca pana acum Dumnezeu a fost bun cu mine, si n-am facut pana singura in mijlocul campului.

Numai ca de ceva vreme masina ce ma duce si m-aduce de acasa la serviciu ci viceversa, plus in timpul zile pe la niste vizite pe la clienti are o mare problema. Nu prea mai porneste din primele incercari. Cand trebuie sa plec de acasa, treaba-i simpla… mai intarzii putin dar rezolva sotul meu problema. Numai ca „uratica” face figuri de obicei cand nu-i sotul langa mine.

Prima data am patit-o cand voiam sa plec de la serviciu si voiam sa-mi incep victorioasa week-end-ul. Ooops! Nu porneste si pace. Sun acasa si primesc indicatii pretioase prin telefon. Deschide capota… vezi ca-i un buton acolo, asa.. cauta nu stiu ce pompita si vezi daca-i aer pe furtunasele alea. Este… acum da la pompita aia pana iese… Imaginati-va, eu in costumul meu office, aplecata peste masina sa rezolv spinoasa problema. Eheee… am avut noroc… a aparut un coleg intarziat si m-a salvat.. Mai aveam cumparaturi de facut dar nu m-am mai riscat. O data pornita masina am venit direct acasa.

Vreo doua zile a mers treaba… dupa aceea se repeta secventa. Intre timp am devenit experimentata, am invatat ce sa-i fac s-o pornesc. Numai ca ma face de ras atunci cand ma grabesc mai tare sau in locuri cu multa lume. Daca ar filma cineva cum stau eu aplecata peste masina (ca sa nu zic cu fundu-n sus) incercand sa remediez problema…. imaginea e demna de toate comediile.

Stiu… sfatul dvs ar fi s-o duc o data in service si sa rezolv problema, numai ca  remedierea problemei costa ceva banuti pe care nu-i avem deocamdata si prin urmare mai lungim boala.

De ce am scris despre asta? Poate aflu si eu cate femei se pricep sa-si repare masina, cate isi schimba singure uleiul ca-n reclama sau cate stiu sa-si schimbe singure roata de rezerva. 🙂

P.S. Sa nu va imaginati ca cea din imagine sunt eu, iar masina nu seamana nici pe departe cu „uratica”…dar daca voi castiga la loto… imi iau o masina noua, 4×4 si rosie 🙂