Lumea prin ochii mei

Dimineata.  Ma pregateam sa-l imbrac pe Matei sa-l duc la gradinita si eu sa plec spre serviciu. Si hodoronc-tronc intrebarea:

–          Mami, mai stii tu cand am fost noi la mamaia (asistentul maternal)?

Ma fac ca nu inteleg si cred ca intreaba de soacra-mea careia ii spune tot mamaia dar cu denumirea completa de mamaia de la Vrancioaia.

–          Mamaia de la Vancioaia?

–          Nuuu… mamaia aceea care are copii.

Hotarat lucru nu ma asteptam. Sunt cateva luni de cand n-a mai vorbit cu ea si nici despre ea. A vazut o inregistrare video de la aniversarea lui de 3 ani la care a fost si dansa prezenta si n-a comentat in nici un fel. Credeam ca a uitat. Ca e destul de mic si amintirile se duc.

Nu ca as avea o problema cu asta. Nu avem de gand sa-i ascundem in nici un fel ca-i adoptat. Si sunt de acord ca trebuie spus copilului cat mai devreme. Dar credeam ca e prea mic pentru aceasta discutie.  Am primit de la psihologul care face vizite post-adoptie o povestioara care ar putea sa-l faca sa inteleaga ca e adoptat, i-am citit-o intr-o seara inainte de culcare inlocuind numele personajelor cu numele noastre, dar a tratat-o ca pe o poveste oarecare.

Revin la momentul de dimineata. Dimineata niciodata nu ma incadrez in timp si sunt mereu pe fuga. Era tarziu. Daca lasam discutia balta, ar trai cu impresia ca avem ceva de ascuns.

Ii povestesc cum l-am luat noi de la mamaia pentru ca noi nu aveam copii, si ne doream si noi un copil al nostru pe care sa-l iubim si de care sa avem grija. Ii spun ca il  iubesc mult de tot si plecam spre gradinita. Nimic mai mult. Accepta situatia. Imi spune la randul lui ca ne iubeste si cred ca episodul s-a terminat. Ma gandesc ca astept sa mai treaca macar vreo cateva luni pana sa-i povestesc in amanunt ce si cum s-a intamplat.

Peste cateva zile:

–          Mami , cine a cumparat oglinda aceasta?

–          Mami si tati.

–          Eu unde eram? Eram la mamaia?

–          Da.

–          Matei ti-e dor de mamaia?

–          Nuuu. Eu pe tine te iubesc. Si pe tati.

–          Stiu.  Si noi te iubim.

Reiau discutia despre cum nu aveam noi copii si ne doream un copil pe care sa-l iubim.

La cateva seri, discutia se repeta identic intreband cine a cumparat biroul. Eu eram plecata la un curs in Bucuresti. Tatal lui desi nu a asistat la niciuna din discutiile anterioare, stia de ele pentru ca ii povestisem in amanunt.

Si atunci i-a povestit ca noi nu am avut copii. Ca el a crescut in burtica altei doamne. Si apoi a ajuns la mamaia si de acolo l-am luat noi ca sa-l iubim.

Avalansa de intrebari: Cine e doamna? Unde e? Daca poate sa o vada. De ce l-a luat mamaia si toate intrebarile pe care decurg de aici, doar ca nu te astepti ca un copil de 4 ani sa fie atat de logic si echilibrat. Nu ca ar fi ilogici, doar ca il consideram prea mic. Aveam de gand sa mai astept macar un an.

Discutii care sa pregateasca momentul am mai avut cu ceva timp in urma, explicand ca Luluta, cateaua noastra are catei mici in burta. I-am explicat atunci ca el n-a crescut la mami in burtica ci la alta doamna. Dar momentul a trecut aparent neobservat.

Stiti teoriile alea, ca mie n-o sa mi se intample niciodata! Eram convinsa ca eu/noi vom fi aceia care vor initia discutia. Si ca noua nu ni se va intampla sa ne ia prin suprindere. Ca vom sti cand e momentul potrivit si ca ii vom povesti cu dragoste cum a ajuns el la noi in familie. Doar ca el a fost mai precoce si ne-a luat-o inainte. Si cred ca e mai bine asa. Ca sa nu va mai povestesc cum ma umflu in pene de mandrie ca am un copil destept si echilibrat care a inteles perfect ce i se intampla.