Lumea prin ochii mei

Sunt patru ani de cand am finalizat prima procedura de adoptie. Suntem niste parinti norocosi si fericiti, avem un baietel minunat care s-a integrat perfect in familia noastra. Pentru ca nu ne doream ca Matei sa creasca singur, si pentru ca in inimile noastre mai e mult loc si multa iubire, in 2016 am depus din nou dosarul la DGASPC pentru a gasi pentru Matei o “fratioara” iar pentru noi ca parinti o fetita care sa completeze tabloul familiei.

Fata de prima data, legea s-a schimbat, dar sincer nu prea am vazut efectele.  Dosarul contine aceleasi documente, de care am povestit in postarile referitoare la prima adoptie. Copiii ar trebui declarati mai repede adoptabili, dar in continuare ni se spune ca nu sunt copii adoptabili.

Legea s-a schimbat in 2016 iar o perioada nu s-a intamplat mare lucru ca cei de la DGASPC nu stiau cum s-o aplice. Cel putin asa ni s-a precizat in una din discutii, ca nu au inca normele metodologice de aplicare.

In 2017 am aflat despre lista cu copii greu adoptabili. E o lista in care sunt copii cu varste mai mari, copii cu probleme de sanatate, sau frati care au crescut impreuna si pentru care nu se recomanda separarea.  Am depus o cerere scrisa pentru a vizualiza lista, si pe la sfarsitul lui aprilie am fost programati pentru vizionare. Ne-au introdus intr-o camera, in fata unui computer si am parcurs lista care la momentul acela continea aproximativ 1400 de copii. La momentul acela, lista nu avea nici o posibilitate de sortare. Inteleg ca acum se poate sorta dupa niste criterii de varsta, sex, localitate

Chiar daca in cererea initiala bifasem fetita cu varsta intre 0-4 ani, am spus ca e bine totusi sa fim deschisi si sa vedem ce oportunitati ar putea sa apara.

Ce mi-a atras atentia? Ca sunt judete mai active, care introduc copiii in aceasta lista pentru a le da o sansa si judete mai lenese unde lucrurile se misca mai greu. Ca in lista chiar daca sunt copii cu probleme de sanatate, unele nu sunt cu adevarat reale, ei fiind declarati bolnavi de asistentii maternali pentru a mai beneficia de niste bani in plus. Asadar recomandarea mea e sa mergeti sa vedeti totusi lista. Nu e nimic de pierdut, decat o zi din timpul vostru pe care sa v-o rezervati pentru asta.

Intrucat de data aceasta optasem pentru fetite, am fost atenti in general la profilurile de fete. Am facut o listuta cu ce am vrea sa vedem, luand in calcul si distanta de parcurs.  Din acelasi judet cu noi figura o fetita de aproape 7 ani pe care am blocat-o. S-a stabilit data vizitei si am mers sa o vedem. Prima vizita a avut loc fara Matei, intrucat nu voiam sa-I dam sperante false in cazul in care ar fi fost ceva in neregula. N-a fost cazul, am consimtit sa mergem mai departe.

Ce e de spus, asa “la rece”. Fetita era acum la al doilea asistent maternal, de care e foarte atasata pentru ca intr-adevar e o doamna extraordinara. A fost de cateva ori refuzata, datorita culorii pielii, lucru pe care l-a inteles si care i-a last ceva urme emotionale. Are o anumita nesiguranta, chiar si acum cand i-am spus ca orice s-ar intampla o vom lua sa fie fetita noastra. Are nevoie de confirmari ca asa va fi, si ne intreba de fiecare data in primele vizite, daca sigur o vom lua la noi acasa. In prima vizita, chiar daca initial a spus ca va veni cu noi, a inceput sa planga, pentru ca n-ar vrea sa plece. E de inteles, e un mediu in care se simtea in siguranta. Chiar daca ii placea de noi, teama de necunoscut era prezenta.

Urmatoarea vizita a decurs mult mai bine. A venit si Matei, s-au cunoscut si s-a vazut meritul unui asistent maternal bine pregatit, care a stiut ce sa-i povesteasca si sa o pregateasca pentru ce va urma.

Conform legii sunt obligatorii in perioada de potrivire 4 vizite. Asistentul social care se ocupa de caz tot insista, ca fiind mai mare e nevoie de mult mai multe vizite pentru a se obisnui cu ideea.  Pana la urma au fost 5 vizite obligatorii, am completat dosarul cu restul de hartii ce trebuiau actualizate, respectiv adeverinte de la medicul de familie si psihiatru, caziere si din nou o copie dupa certificatul de casatorie, careia nu-i inteleg rostul, intrucat acea copie exista deja la dosar .

Trebuie sa recunosc ca la Matei lucrurile s-au miscat mult mai repede, vizitele au fost comprimate toate intr-o saptamana, pe cand acum am facut cate o vizita pe saptamana, lucru care ne-a facut nerabdatori atat pe noi cat si pe fetita. Ea tot intreba cand o sa vina la noi, noi incercam sa-i explicam ca nu depinde de noi, si faptul asta o facea nesigura, crezand ca exista riscul sa ne razgandim. Am asigurat-o de fiecare data ca nu va fi asa.

Primele vizite au fost acasa la asistentul maternal, urmatoarele au fost la un loc de joaca, si apoi a venit sa cunoasca casa in care va locui.

Dupa vizitele obligatorii, am mai facut noi vizite, la asistentul maternal de comun accord cu aceasta, ca sa nu treaca prea mult timp, si sa o asiguram ca totul va fi bine. Ultima vizita obligatorie a fost pe 30 mai, iar incredintarea se va face pe 23 iunie. Ce e nou? Nu mai e necesara prezenta parintilor in instanta cand se incredinteaza  copilul in vederea adoptiei, fiind  necesara prezenta doar dupa cele 90 de zile, cand se va pronunta adoptia definitv.

Ce e diferit in Vrancea fata de alte judete? Exista posibilitatea ca pe perioada week-end-ului copilul sa poata fi luat acasa cu bilet de voie. Noua ne-au spus in mod clar ca nu se poate. Pe 18 a fost ziua ei, si mi-as fi dorit sa-i facem ziua la noi.  Au refuzat categoric si nu inteleg indarjirea. Nu suntem la primul copil adoptat, ne cunosc pe noi, pe Matei, au vazut evolutia lui si a noastra ca familie. Nu cred ca e lipsa de incredere, ci doar comoditate. Probabil ar fi trebuit sa faca ceva hartii in plus, si nu erau dispusi. In alte judete se poate, am vorbit pe un grup de adoptii cu mamici care au avut copilul acasa de Craciun de exemplu, sau in week-end-uri. S-a putut. N-am fost inspirata sa cer un refuz scris, iar acum avand in vedere ca mai e atat de putin timp pana la incredintare, m-am hotarat sa nu mai fac valuri. Am reprogramat petrecerea copilului, si vom sarbatori astfel doua  evenimente: ziua ei si incredintarea in vederea adoptiei.

Acum asteptam cu nerabdare ziua cand ne vom lua si fetita acasa…

Dimineata.  Ma pregateam sa-l imbrac pe Matei sa-l duc la gradinita si eu sa plec spre serviciu. Si hodoronc-tronc intrebarea:

–          Mami, mai stii tu cand am fost noi la mamaia (asistentul maternal)?

Ma fac ca nu inteleg si cred ca intreaba de soacra-mea careia ii spune tot mamaia dar cu denumirea completa de mamaia de la Vrancioaia.

–          Mamaia de la Vancioaia?

–          Nuuu… mamaia aceea care are copii.

Hotarat lucru nu ma asteptam. Sunt cateva luni de cand n-a mai vorbit cu ea si nici despre ea. A vazut o inregistrare video de la aniversarea lui de 3 ani la care a fost si dansa prezenta si n-a comentat in nici un fel. Credeam ca a uitat. Ca e destul de mic si amintirile se duc.

Nu ca as avea o problema cu asta. Nu avem de gand sa-i ascundem in nici un fel ca-i adoptat. Si sunt de acord ca trebuie spus copilului cat mai devreme. Dar credeam ca e prea mic pentru aceasta discutie.  Am primit de la psihologul care face vizite post-adoptie o povestioara care ar putea sa-l faca sa inteleaga ca e adoptat, i-am citit-o intr-o seara inainte de culcare inlocuind numele personajelor cu numele noastre, dar a tratat-o ca pe o poveste oarecare.

Revin la momentul de dimineata. Dimineata niciodata nu ma incadrez in timp si sunt mereu pe fuga. Era tarziu. Daca lasam discutia balta, ar trai cu impresia ca avem ceva de ascuns.

Ii povestesc cum l-am luat noi de la mamaia pentru ca noi nu aveam copii, si ne doream si noi un copil al nostru pe care sa-l iubim si de care sa avem grija. Ii spun ca il  iubesc mult de tot si plecam spre gradinita. Nimic mai mult. Accepta situatia. Imi spune la randul lui ca ne iubeste si cred ca episodul s-a terminat. Ma gandesc ca astept sa mai treaca macar vreo cateva luni pana sa-i povestesc in amanunt ce si cum s-a intamplat.

Peste cateva zile:

–          Mami , cine a cumparat oglinda aceasta?

–          Mami si tati.

–          Eu unde eram? Eram la mamaia?

–          Da.

–          Matei ti-e dor de mamaia?

–          Nuuu. Eu pe tine te iubesc. Si pe tati.

–          Stiu.  Si noi te iubim.

Reiau discutia despre cum nu aveam noi copii si ne doream un copil pe care sa-l iubim.

La cateva seri, discutia se repeta identic intreband cine a cumparat biroul. Eu eram plecata la un curs in Bucuresti. Tatal lui desi nu a asistat la niciuna din discutiile anterioare, stia de ele pentru ca ii povestisem in amanunt.

Si atunci i-a povestit ca noi nu am avut copii. Ca el a crescut in burtica altei doamne. Si apoi a ajuns la mamaia si de acolo l-am luat noi ca sa-l iubim.

Avalansa de intrebari: Cine e doamna? Unde e? Daca poate sa o vada. De ce l-a luat mamaia si toate intrebarile pe care decurg de aici, doar ca nu te astepti ca un copil de 4 ani sa fie atat de logic si echilibrat. Nu ca ar fi ilogici, doar ca il consideram prea mic. Aveam de gand sa mai astept macar un an.

Discutii care sa pregateasca momentul am mai avut cu ceva timp in urma, explicand ca Luluta, cateaua noastra are catei mici in burta. I-am explicat atunci ca el n-a crescut la mami in burtica ci la alta doamna. Dar momentul a trecut aparent neobservat.

Stiti teoriile alea, ca mie n-o sa mi se intample niciodata! Eram convinsa ca eu/noi vom fi aceia care vor initia discutia. Si ca noua nu ni se va intampla sa ne ia prin suprindere. Ca vom sti cand e momentul potrivit si ca ii vom povesti cu dragoste cum a ajuns el la noi in familie. Doar ca el a fost mai precoce si ne-a luat-o inainte. Si cred ca e mai bine asa. Ca sa nu va mai povestesc cum ma umflu in pene de mandrie ca am un copil destept si echilibrat care a inteles perfect ce i se intampla.

S-a asternut ceva praf pe blogul asta. Scriu din ce in ce mai rar si nu pentru ca nu as avea ce, ci pentru ca in viata mea sunt cu totul alte prioritati acum. Si pentru ca soarele asta de primavara ma inspira, mai fac niste incercari. Ma bucur ca a trecut iarna si s-a dezghetat neuronul sa mai pot sa scriu si eu ceva 🙂

Acum un an, trecea pragul casei noastre o mogaldeata mititica, cu ochi mari si tristi. Mi-l amintesc si acum, cu capul pana la coltul mesei, cu o salopeta matlasata bleu ciel dar cu croiala de fetite si un mers apasat si hotarat. Curios, explora tot ce-i aparea in cale. Vorbea si nu-l intelegeam prea bine. El se enerva si eu ma simteam neputincioasa sau amuzata. Nu spunea F si nici acum nu-l spune. N-am insistat sa-l corectam pentru ca e foarte haios si ne gandim ca nu ne mai intalnim cu vremurile astea.

Psihologii spun ca nu e bine, ca s-ar putea sa se perpetueze gresala, dar asa cum a corectat o multime din cuvintele invatate, sunt sigura ca vom ajunge si la pronuntia corecta. Pana atunci ma bucur de sunetul cuvintelor: casea, sata, sursuriile, soc, sug (cafea, fata,farfuriile, foc, fug)

In februarie 2013 incepeam impreuna un nou capitol al vietii noastre. Pagina cu pagina, pas cu pas  se scrie zi de zi povestea fericita a unei noi familii.

Am scris prin ce-am trecut privind procesul de adoptie, si mai putin despre noua noastra viata. Si asta pentru ca-s ocupata sa ma bucur de fiecare moment trait in trei. Nu incetez sa ma minunez de cat de norocosi suntem.

Ma gandesc sa continui seria articolelor despre adoptie si cu descrierea procesului de dupa, despre greseli pe care le pot face parintii sau doar povestind o parte din trairile noastre.

Trebuie sa recunosc ca articolele privind adoptia mi-au adus cele mai multe vizite din existenta blogului.  Si primesc e-mail-uri de la cei ce solicita informatii suplimentare. Raspund la fiecare in parte, desi ma gandesc ca daca ar avea curajul sa se adreseze la capitolul de comentarii, poate ar fi mai util si pentru alte persoane care nu au destul curaj sa mi se adreseze. Dar pana la urma nici nu are importanta. Daca aveti intrebari… scrieti! Raspund oricum.

Nu vreau sa ma declar vreo specialista la acest capitol, doar va impartasesc din experienta mea. Stiu de asemenea ca sunt un caz fericit, unde lucrurile s-au miscat repede si bine. Dintre colegii cu care am facut cursurile pentru atestare, doar o singura familie a reusit sa adopte. Restul au trebuit sa reinnoiasca dosarul  si reatestarea si inca asteapta. Sau exista si cazuri cand au renuntat sa mearga mai departe.

Dar noi ne bucuram de soare, de primavara asta minunata, de zambete, de dragoste, de poezii si cantecele, de imbratisari si tipete de bucurie.

Chiar daca eu sunt una dintre persoanele norocoase care aproape (mai e putin pana la final) au reusit sa adopte un copil, sunt constienta ca tot ce se povesteste despre lungul traseu al dosarelor de adoptie  nu e intamplator. Sutele de voci de pe formuri nu “striga” degeaba.

Eu am avut noroc. Locuiesc intr-un oras mic si poate sansele mele au fost mai mari. Inteleg ca in Bucuresti treaba e cumplita. Vorbeam cu o colega de serviciu de la o sucursala din Bucuresti care a trecut prin aceasta experienta si care la momentul in care a adoptat ea copilul spunea ca nu existau in Bucuresti copii adoptabili mai mici de opt ani.

Ieri a avut loc in Bucuresti o conferinta de presa a Asociatiei SOS Infertilitatea, asociatie care incearca sa atraga atentia a modului greoi in care merg lucrurile in Romania.

Desi legea adoptiilor s-a schimbat  in aprilie anul trecut, numarul de copii adoptabili e mult mai mic decat inainte. Se presupune ca aceasta lege ar trebui sa usureze traseul prin care un copil ar putea deveni adoptabil. Si totusi, undeva exista o disfunctionalitate. Din cuplurile participante la cursurile de atestare ca parinti adoptatori, noi am fost singurii norocosi. Si poate sunt parinti care isi doresc copii foarte mici, dar unul din cuplurile participante a optat pentru un copil de pana la 7 ani. Si desi au scris in cerere ca isi doresc un copil sanatos, toti copii prezentati aveau probleme de sanatate. Asta e semn ca cineva nu isi face bine treaba, sau ca distribuirile pe care le face Oficiul Roman pentru Adoptii sunt la intamplare, fara a lua in calcul cerintele parintilor.

Reprezentantii Oficiului Roman de Adoptii declara ca procesul e greoi pentru ca „parintii adoptatori vor copii perfecti”.  Eu cred ca sunt si cazuri in care parintii insista pentru un copil foarte mic, de un anume sex sau cu anumite caracteristici – ochi  albastri, de exemplu. Dar cum spuneam mai sus daca in cerere sunt rubrici in care se completeaza anumite caracteristici, banuiesc ca ele ar trebui luate in seama. Primul copil ce ne-a fost prezentat avea o mama schizofrenica si inca doua rude in familie cu acelasi istoric. Avea doar 10 luni si aparent era dezvoltat normal pentru varsta sa. Dar recunosc ca nu am avut puterea sa-mi asum un asemenea risc pentru o boala ce s-ar putea transmite de la mama naturala la copil.

Si spun a nu stiu cat-a oara ca sunt norocoasa. Matei e sanatos si un copil normal. Dar nu pot sta impasibila vazand ce se intampla.

Inteleg ca e normal sa se intrebe familia naturala daca doreste sau nu copilul, dar e in interesul copilului o familie naturala ce-l trimita la cersit? Si sunt convinsa ca daca cineva din famila naturala l-ar fi dorit il revendica singur nu trebuia sa astepte reprezentantul DGASPC sa-l convinga de asta. Dar cine stie!? Poate nu inteleg eu in profunzime subiectul.

Am vrut atrag atentia asupra actiunii laudabile a Asociatiei SOS Infertilitatea si sa ma alatur lor in incercerea de a face cunoscuta aceasta chestiune.

Mi se pare extraordinar de  frumoasa primavara asta. Am asteptat-o cu nerabdare dupa o iarna infrigurata. Dar nu despre vreme vreau sa vorbesc aici. Ci despre primavara din sufletul meu, despre bucuriile mele, despre trairile mele extraordinare.

S-a implinit o luna de cand sunt mama lui Matei. Matei a aparut in viata noastra neasteptat de repede. Cand am depus dosarul de adoptie, ma setasem pe un timp de asteptare de vreo doi ani cel putin. Citisem peste tot despre procedura anevoioasa, despre multimea de hartii, despre toate piedicile care apar in calea parintilor ce vor sa adopte. Ce sa spun? Am fost norocosi. In zece luni, ne-am trezit cu copilul acasa. Nici nu visam sa se intample atat de repede. Ne-a luat pe nepregatite, desi daca stau bine si ma gandesc nu esti niciodata pe deplin pregatit pentru asta.

Sa va povestesc despre copilul nostru? Ca  toate mamicile (Doamne cum suna asta!… ) mi se pare ca al nostru e cel mai frumos, cel mai destept, cel mai… si cel mai …

In primele zile cand imi spunea mammi cu cel de-al doilea m apasat, mi se umezeau ochii de fiecare data. In primele nopti ma trezeam peste noapte il priveam si il mangaiam minute intregi prin somn, sau il simteau pe sotul meu facand acelasi lucru. Sunt trairi extraordinare greu de descris in cuvinte.

E incredibil cata fericire poti simti cand isi pune manutele pe obrajii mei, zambeste si ma saruta. In primele zile am plans mult de fericire. De obicei aveam grija sa nu ma vada, pentru ca n-ar fi inteles, dar o data nu m-am putut stapani si am plans in fata lui. Te-ai lovit a cap, mami? M-a intrebat si a venit sa ma sarute. E un copil foarte iubitor.

Am avut trei saptamani de concediu, in care m-am bucurat minut, de minut de prezenta fiului meu. Si cand a trebuit sa reincep serviciul imi venea sa sun acasa din 5 in 5 minute ca sa vad ce face, sa vad cum se descurca sotul meu cu el. Si nu pentru ca n-as fi avut incredere in capacitatile lui ci pentru ca as fi vrut sa fiu acolo. In primele zile ma astepta seara acasa si era suparat pentru ca am fost la “evici” si n-am stat cu el. Imi lua ceva timp sa-l impac. Acum lucrurile s-au mai aranjat. Suntem prieteni la venirea mea acasa. Trebuie sa recunosc ca-l mai mituiesc cu o ciocolata sau o jucarie, dar a inteles in sfarsit ca mami merge la serviciu ca sa aduca bani pentru ciocolata iar el se distreaza in timpul zilei cu tati.

S-a adaptat usor in noua sa casa, desi tanjeste dupa mamaia – doamna care l-a crescut si dupa fratiorul lui cu care a stat impreuna. In primele zile poate mai putin, pentru ca erau atat de multe noutati pentru el, dar dupa aceea a inceput sa intrebe destul de des. Incercam sa-I povestim  ca aici e casa lui, a inteles asta, dar are momente cand ar vrea in locul in care a crescut in primii ani de viata. Mi-e tare greu sa-l vad ca sufera dar timpul le rezolva pe toate. Deja in ultimile zile a intrebat din ce in ce mai rar si probabil va fi din ce in ce mai bine.

Si ca sa fie tacamul complet si sa simtitm din plin ca suntem parinti cu norma intreaga a aparut si prima raceala cu nopti cu febra si o tuse urata ce ne-a dat de furca. A trecut si asta cu bine si acum suntem iar veseli si vioi.

Au fost zile cand nu prea a mancat si iar am intrat in panica. Acum incet, incet lucrurile se aranjeaza si intra pe un fagas aproape normal.

Avem orele noastre de veselie si de joaca in fiecare seara, invatam sa dansam sau sa spunem rugaciunea, mami a invatat sa se uite la desene animate impreuna cu puiul ei si nu prea mai deschide laptopul asa des iar cand il deschide il inchide destul de repede la rugamintea lui Matei: Mami, inchish! Si mami se executa imediat.

Am vrut sa postez articolul asta pe 8 martie si sa va urez  tuturor sa fiti la fel de fericite ca mine in momentul asta, dar am adormit impreuna cu Matei, asa ca urarea vine un pic intarziat… dar mai bine mai tarziu decat deloc.

Mi-am propus sa descriu procesul de adoptie pas cu pas, cu bune cu rele, cu intamplari proprii sau auzite de la cei din jur. Am inceput acum cateva zile primii pasi, si as fi vrut s-o fac intr-o ordine cronologica. Dar ma veti intelege de ce am inversat un pic aceasta ordine. Dupa luni de asteptare astazi ni s-a incredintat de catre instanta in vederea adoptiei copilul. A fost pentru prima data cand am pus piciorul intr-un Tribunal dar a meritat. Si pentru ca judecatoarea a fost una eficienta si a eliberat la timp hartia necesara, tot astazi am adus acasa si copilul.

Asadar la 10 cm de mine, in acest moment doarme Matei. Cu pumnul strans si cald, tresarind sau oftand din cand in cand prin somn. A fost o zi incarcata pentru el si pentru noi. Ne-am chinuit putin sa-l adormim, dar pana la urma a cedat singur.

Matei are 2 ani si 8 luni. Vorbeste binisor chiar daca nu inteleg absolut tot ce spune. E foarte comunicativ si lipicios. Doamna care l-a crescut pana la aceasta varsta – asistentul maternal – l-a crescut frumos si il iubeste mult. I-a fost grea despartirea de un sufletel pe care l-a crescut de la cateva luni. Din momentul in care a inceput pregatirea dosarului pentru instanta, doamna a incercat sa-l invete sa spuna mama si tata. La inceput ne spunea pe nume numai ca inversase nite rolurile: Sotului meu ii spune Dana si mie Dan si tare greu ne e sa-l facem sa inteleaga ca e invers. Si acum se uita dupa sotul meu prin camera si daca nu-i intreaba: unde-i Dana? Bineinteles ca ne amuzam copios pe aceasta tema.

Am stiut din primele clipe ca va fi copilul nostru. Si desi nu cred in dragoste la prima vedere, in cazul lui chiar asta a fost. Intalnirile nu au facut decat sa confirme ca am avut dreptate si am facut alegerea corecta.

Ma asteptam la o seara cu plansete dupa asistentul maternal dar n-a fost cazul. Il astepta o camera plina cu jucarii ce trebuiau studiate, intrerupatoare ce trebuiau stinse si aprinse, telecomenzi de butonat, o noua lume, diferita de satul in care a crescut pana la aceasta varsta.

Si pentru ca e un mic santajist deja, s-a prins ca reactionez mult mai prompt la orice dorinta a sa daca-mi spune mami. Si toata seara s-a folosit de acest lucru ca sa obtina tot ce-si doreste. Stiu ca nu asa se procedeaza, dar a fost prima noastra seara impreuna, si prin urmare a facut tot ce-a poftit. SI pentru mine a fost cel mai frumos cuvant auzit de urechile mele pana acum.

Si dupa ce a adormit, am putut da drumul unui suvoi de lacrimi de fericire…

P.S. Si am primit azi doua mesaje extraordinare: de la o viitoare mamica adoptiva ce se bucura pentru mine si careia ii doresc sa i se intample cat mai curand aceasta minune si de la o buna prietena care e mama, si care a simtit nevoia sa-mi transmita in cuvinte putine tot sprijinul si toata bucuria ei.  Multumesc 🙂

Cand am demarat procesul acesta privind adoptia ne-am setat de la inceput pe o perioada lunga de asteptare. Tot auzeam in stanga si in dreapta comentarii privind birocratia  si timpul lung ce trebuie asteptat pana sa reusesti sa adopti un copil.

Poate am fost noi norocosi. Timpul nu mi s-a parut atat de lung. Iar in ceea ce priveste birocratia, mie mi se pare totusi normal sa existe oameni care sa analizeze atent dosarul familiei adoptatoare. Doar nu-ti cumperi copil ca la piata.

Asadar ne-am hotarat si am facut o prima vizita la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului, institutie care se ocupa de chestiunea in cauza.  Sunt cativa pasi care trebuie urmati:

Ne-am informat despre ce trebuie sa facem si ni s-a dat o lista de documente cu ce trebuie sa contina dosarul. Lista aceasta o gasiti pe mai multe site-uri sau o furnizeaza cei de la DGASPC. Noi am luat-o direct de la sursa, ca sa nu avem vreo scapare ulterior.

–          Cererea de adoptie a solicitantilor

–          Certificatul de nastere al solicitantilor – copie legalizata

–          Certificatul de casatorie – copie legalizata

–          Caziere judiciare – original

–          Adeverinta de venit – original

–          Certificate medicale tip (cu timbru fiscal), vizate de medicul de familie, cu semnatura si parafa fiecarui medic specialist, specificat “pentru adoptie” – original –

–          Caracterizari de la ultimul loc de munca (minimum doua pentru fiecare membru al cuplului conjugal) – original.

–          Declaratie privind motivatia de a adopta si asteptarile familiei in legatura cu varsta, sexul si situatia psiho-socio-medicala a copilului pe care doreste sa il adopte- original.

–          Certificat medical eliberat de medicul de familie pentru fiecare dintre membrii familiei care locuieste impreuna cu solicitantii – original

–          Acte de identitate (certificat de nastere sau buletin de identitate) pentru fiecare membru al familiei care locuieste impreuna cu solicitantii – copii xerox

–          Titlul de proprietate sau alt titlu care sa ateste dreptul de folosinta a locuintei – copie legalizata

–          Buletin/ carte de identitate – copii xerox.

Par multe documente, dar daca analizati la rece bifati repede ce e de bifat. Cererile si declaratia privind motivatia de adopta sunt formulare tip ce se completeaza la DGASPC. Legalizarea copiilor se rezolva rapid la un notar. Noi nu avem membri ai familiei care sa locuiasca cu noi, asa ca n-a fost cazul de adeverinte si acte pentru ei.

Ce a durat un pic mai mult (adica vreo doua zile) au fost certificatele medicale care se obtin la o policlinica de stat si pentru care a trebuit sa stam pe la usa a vreo 9-10 cabinete plus la cabinetul medicului de familie. Poate in orasele mari sunt si clinici private care pot furniza astfel de fise, dar in Focsani se obtin doar de la Policlinica Spitalului Judetean.

Caracterizarile le-am obtinut rapid de la colegii mei de serviciu. Pentru sotul meu, intrucat nu este salariat caracterizarile au fost facute de doi prieteni (nasa noastra si un colaborator al sau) si n-am intampinat probleme.

La momentul acela stateam cu chirie dar le-am povestit celor de la DGASPC  ca avem o casa in constructie care speram sa fie gata pana la momentul la care va veni copilul. A trebuit sa legalizam autorizatia de constructie si documentele de proprietate ale terenului, dar si contractul de inchiriere pentru cazul in care casa n-ar fi gata. Si ambele locatii au fost vizualizate pentru a se stabili daca poate locui si un copil impreuna cu noi.

Ce mi se pare interesant e ca nu prea se pune accent pe partea materiala. E drept si logic ca trebuie sa existe resurse pentru intretinerea unui copil. Dar cel mai mult mi s-a parut ca se insista pe disponibilitatea afectiva si despre cat de pregatiti psihic sunt cei doi membri ai familiei pentru a adopta un copil.

Actele acestea se depun la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectie a Copilului din judetul in care locuiti, si dupa ce vor fi analizate urmeaza sa fiti chemati la niste cursuri in vederea obtinerii atestatului de parinte adoptator. La inceput m-am revoltat. Mi se parea discriminator. Adica cele care fac copii si ii abandoneaza la colt de strada nu au nevoie de cursuri si noi persoane mature trebuie sa participam obligatoriu la aceste cursuri. S-a dovedit ulterior ca m-am inselat si ca revolta mea a fost nejustificata.

Dar despre asta in episodul urmator.  🙂

Am tot spus ca scriu despre asta. Am tot amanat desi n-am tinut deloc secret acest lucru. Pur si simplu e un subiect sensibil, si greu de transcris in cuvinte. Mi-e greu sa povestesc despre cum ma simt pentru ca nu pot avea un copil al meu, sa-l simt crescand in  interiorul meu, sa-l tin la piept in primele minute dupa nastere si tot ce urmeaza dupa chiar daca nu sunt toate foarte roz. Mi-e greu sa va povestesc cum mi se umplu ochii de lacrimi cand vad o mamica cu un nou nascut in brate sau un tata mandru de copilul lui. Eram intr-o zi intr-o maternitate particulara si am asistat cum o tanara familie iesea din maternitate cu micul pui. Tatal mandru peste masura filma iesirea in lume a puiului sau. M-am gandit ca sotul meu nu va putea niciodata sa faca asta. Asta-i doar o particica a ceea ce simti cand nu poti sa faci un copil. Sunt si alte rani mai adanci, pe care nici nu le pot verbaliza.

Dar trecand peste asta ma consider o femeie norocoasa. Am langa mine un barbat extraordinar care ma sustine si care-mi da curaj. Inainte sa ne casatorim, pe vremea cand visam si ne faceam planuri de viitor ne propusesem ca pe langa un copil al nostru, sa adoptam unul. Asa ca sa nu simtim ca facem umbra pamantului degeaba si sa ajutam un biet sufletel fara parinti care are nevoie de dragoste. Nu stiam pe atunci ca nu vom putea avea un copil al nostru.

Decizia de a adopta a venit asadar usor, intrucat chestiunea era in lista noastra, numai ca intr-o alta ordine.  Dar cum nu conteaza intodeauna ordinea in care faci lucrurile in viata ci rezultatul final am pornit la drum.

Eram pregatiti pentru un proces anevoios. Noi n-am ascuns nimanui acest lucru, iar cei din jur  au fost alaturi de noi. In afara de cateva persoane care au comentat rautacios ca un copil adoptat nu e  ca si un copil al tau, restul au fost foarte draguti, sau daca au gandit altceva macar nu s-au exteriorizat.

Cele cateva persoane care nu sunt de acord cu adoptia sunt barbati si recunosc ca in tot acest timp in care am discutat cu diverse persoane care sunt sau care au fost in situatia noastra povestesc ca de obicei barbatii sunt mai reticenti in a lua o astfel de hotarare. Evident nu e o regula. Dar statistic se pare ca asa e.  Mi se pare inechitabil sa-i iei unei femei dreptul de a fi mama, dupa ce soarta a fost oricum nedreapta cu ea. Dar asta  e alta discutie. Eu asa cum am mai spus sunt norocoasa.

Am depus actele pentru adoptie in aprilie anul trecut. Suntem in ianuarie si suntem aproape de final.

Si daca va hotarati intr-adevar sa faceti acest pas, veti vedea ca nu e un procedeu atat de anevoios pe cat se spune. Si o mama asteapta noua luni pana sa-si  tina in brate puiul purtat in pantec asa ca si cei care se hotarasc sa adopte au nevoie de rabdare. Sunt niste pasi care trebuie urmati si pe care o sa-i povestesc in cateva postari viitoare. Si da: cuvantul cheie e RABDARE.