Lumea prin ochii mei

Fie ca 2013 sa va aduca sub umbrela lui sanatate, bucurii, impliniri, ganduri bune si o viata senina.

Multumesc celor care mi-au fost anul acesta alaturi, celor care au ajuns intamplator pe blog si au devenit cititori constanti sau celor care au vizitat site-ul.

La multi ani!

Calatoresc prin timp si prin viata. Imi caut inca drumul, pasind adesea pe langa el sau traversand diverse obstacole.  Si timpul asta trece, trece nemilos lasand urme. Ma bucur ca s-a dus  anul asta. Nu a fost un an bun pentru mine. Privesc cu speranta si un dorit optimism spre 2013. Poate va fi mai norocos avand in vedere ca cifra 13 e o cifra norocoasa pentru mine si sotul meu.

Incerc sa vad lucrurile bune care s-au intamplat, dar din pacate simt mult mai pregnant gustul dezamagirilor.

Am inceput in 2010 sa construim o casa. Nici unul din noi n-a stiut ce inseamna asta. Cat consum de timp, bani, nervi si lacrimi inseamna asta (lacrimile la mine, nervii la sot). Suntem aproapte de final. Banii s-au terminat, dar noi inca nu ne-am mutat in casa noastra. Lucrurile sunt deja acolo, doar noi locuim la rude. Am predat garsoniera inchiriata, sperand ca vom petrece sarbatorile de iarna in locul ce va deveni „la noi”. N-a fost sa fie. Mai e putin. Ianuarie 2013 va fi „la noi”. Ce sa zic? Incerc sa vad si partea buna a lucrurilor. Am scapat doar cu un imens credit de nevoi personale, fara sa ipotecam casa si sa ne indatoram pe 20-25 de ani.

In alte ordine de idei am demarat procedurile de adoptie. Am facut actele necesare, am urmat cursurile, am obtinut atestatul urmand sa ne prezinte un copil. La jumatatea lui decembrie am vazut un copilas, dar n-am simtit ca e al nostru. Probabil ca in 2013, o sa apara si Junior.  Uneori lucrurile se intampla atunci cand trebuie sa se intample. Sau nu se intampla cu un scop. Probabil asa trebuie sa fie. Incerc sa-mi pastrez optimismul si imi place sa cred ca se va intampla.

A fost un an in care am simtit gustul amar al dezamagirii, cand prieteni pe care-i credeam prieteni pe viata mi-au aratat ca inca o data nu ma pricep la oameni. Ca oricat de mult incerci sa pastrezi o prietenie oamenii se schimba. Poate nu e neaparat vina lor. E vina vremurilor in care traim. E si vina noastra. Nici noi nu mai suntem aceiasi. Oamenii se schimba influentati de mediu, de evenimente.

Si totusi, atat lucrurile placute cat si cele mai putin placute fac parte din viata. Viata asta usoara sau grea, ce trebuie traita pana la capat asa cum ne-a fost data. Si suntem suma experientelor traite. Daca invatam ceva din ele mai trecem un prag si poate pana la urmatorul vom primi mai putine lovituri. Daca n-am invatat nimic, atunci e vina noastra si atunci destinul sau poate cineva acolo sus mormaie in barba si isi spune… „degeaba”. Mi-ar placea sa cred ca nimic din ce mi se intampla nu-i degeaba.

Parca m-am mai plans si alta data aici (ca doar de-aia mi-am facut si blog), ca lumea are grija de fiecare data sa stie ce-i mai bine pentru tine. Si are grija sa insiste de fiecare data cu intrebari care nu-si au rostul, fara sa se intrebe ce simti?

M-am casatorit tarziu dupa parerea unora, parerea mea insa e ca m-am casatorit exact atunci cand am simtit si cand trebuia. Si dupa ce aceasta „problema” a fost rezolvata, imediat i-a luat locul o alta. Cand faci un copil aud adesea de la persoane care ma cunosc mai mult sau mai putin. Persoane care ma vad o data pe an isi permit sa ma intrebe cu staruinta de parca intreaga lor existenta ar depinde de asta.

Ce nu stiu aceste persoane e ca nu pot face copii. Si ce nu stiu aceste persoane e ca aceasta intrebare pica atat de prost de fiecare data si loveste crunt in strafunduri. Imi vine uneori sa raspund obraznic ca atunci cand o vrea „muschiu’meu”. Va declar ca am un muschi celebru  care e responsabil de o multime de decizii capitale in viata mea.

Dar zambesc si raspund politicos ca atunci cand o vrea Dumnezeu. Si incerc sa merg mai departe, tot eu incercand sa le gasesc scuze onorabile. Ca bietul om n-are de unde sa stie ca nu pot face copii, ca isi doreste sa ma vada fericita si implinita, cu toate „indatoririle” de femeie indeplinite in aceasta lume

Ma intreb cati dintre noi atunci cand punem intrebari doar ca sa ne aflam in treaba sau pentru ca sa facem conversatie ne gandim la ce se petrece in sufletul celuilalt, daramite sa ne punem in pielea lui.

Am auzit in aceasta perioada de la comentarii care s-au vrut glumete ca de exemplu ca nu pot sa fac un copil intrucat eu si sotul meu stam mult prea mult pe net. Da! E drept si eu si sotul meu petrecem mult timp in fata computerelor, dar va asigur dragii mei ca stim foarte bine procesul tehnologic. Si daca natura a fost darnica cu unii si mai putin darnica cu ceilalti, oare n-ar trebui sa ne masuram vorbele? Oare s-a gandit acea persoana (care imi e tare draga de altfel) la cum m-am simtit in momentul acela? Si zambesc, incerc sa raspund cu o gluma si sa merg mai departe.

Alte persoane au certitudinea ca n-am incercat destul si pentru ca n-am fost la medicul X sau Y de care au auzit ele ca-i cel mai bun, asta e cauza majora pentru care nu-mi reuseste. Se dau peste cap sa-mi faca programari sau sa-mi ofere sfaturi si tratamente naturiste sau alopate. Apreciez bunele intentii, oameni buni, dar ce-i prea mult strica. Si va asigur ca sunt un om responsabil, am fost la medic si am facut tratamentele necesare. Doar ca deocamdata  nu se poate.

Si pentru ca pe lumea asta sunt o multime de copii fara parinti, eu si sotul meu am luat decizia de a adopta unul. Asadar, am pornit pe lungul drum al adoptiei. Am sa va tin la curent!

Dar aceasta postare nu e despre asta. E despre dreptul fiecaruia de a trece nestingherit prin viata asa cum poate. Ca nimeni nu stie dezamagirea din sufletul unei femei ce-si doreste cu ardoare un copil atunci cand vede un test de sarcina negativ. Sau cum ti se umezesc ochii atunci cand vezi o mamica fericita strangandu-si in brate bebelusul. Despre cum te trateaza cele care deja au copii si cred ca n-ai dreptul la o opinie pertinenta despre copii intrucat tu nu ai copii si nu stii cum este. Sunt multe lucruri de spus. Si cine n-a trecut prin asta nici nu-si poate imagina cum e. Viata asta e nedreapta cu unii, dar poate ca sunt lectii pe care le avem de invatat: despre viata, despre oameni, despre lume in general sau in particular…

Desi a venit si ziua votului, eu ma intreb ca un cetatean turmentat cu cine votez. Si va asigur dragi prieteni ca nici n-am mirosit ceva alcool azi.

Nu sunt o mare amatoare de politica, dar merg constiincios de fiecare data la vot ca sa-mi indeplinesc datoria de cetatean. Din pacate de ceva timp incoace nu m-a mai convins nimeni sa dau votul meu din toata inima. Ma duc la vot blazata, incercand sa aleg raul cel mai mic.

Colac peste pupaza (de unde naiba vine expresia asta?) a mai si nins. Asadar, am un chef nebun sa ies din  patura mea pufoasa si sa pornesc spre sectia de votare. Si sunt convinsa ca o mare parte din cetatenii cu drept de vot au aceeasi pornire.

Poate e de vina si faptul ca am schimbat colegiul iar aici in satul in care ne-am mutat, campania nu a fost asa de agresiva. Doar niste postere pe niste garduri si fata primariei care nu e foarte departe de casa noastra. Mai activi au fost candidatii pe facebook. Dar cum nu m-am  „imprietenit” cu nici unul dintre ei sa nu ma compromit, nu sunt la curent cu ce au postat ei decat ocazional prin distribuiri de statusuri de pe la altii.

Si atunci am de ales din cele doua mari aliante rivale plus candidatul unui partid televizionistic.

Una din aliante are ca si candidat in Camera Deputatilor pe Alin Trasculescu. El a mai fost deputat in Vrancea si si-a dat demisia din Parlament pentru ca a fost prins cerand vreo 200.000 euro mita pentru a interveni pe langa autoritatile vrancene pentru a se atribui contracte unor firme. Asadar? Cum sa-l votez?

In ceea ce priveste USL-ul, pe langa faptul ca ma scoate din sarite ideea de alianta intre liberali si social democrati, partide cu doctrine total diferite nici aici nu am vreo oferta demna de luat in seama. Candidatul lor e un ginerele unui om de afaceri vrancean si care asa cum declara singur a intrat in partit abia in 2011 si deja e Presedintele Organizatiei Municipale Focsani. Evident ca a ajuns in aceasta functie printr-o contributie semnificativa la bugetul partidului. Si ce ar putea sa faca pentru mine un om de rand, acest „liberal” care isi poate cumpara orice functie vrea? Si cum sa votez pe cineva care pe propriu blog afiseaza poze din campanie sa prin sate cu cei din staff-ul sau impartind sacose. Asta e alta chestie care ma scoate din sarite.

Cat despre candidatii la senat, astia sunt si  mai invizibili. Habar n-am cine sunt. De la USL e Cristian Dumitrescu, un PSD-ist care probabil va castiga fara probleme ca si pana acum, dar care n-a facut nimic pentru Vrancea (sau daca a facut eu n-am aflat inca). Si cum Vrancea-i fruntea ca nu stiu cum se intampla, dar intotdeeauna PSD-ul e la putere, sunt convinsa ca va iesi chiar el. Din 1992 pana azi a fost ba senator, ba deputat… ce-a prins si el saracu’. Dar macar e poet… are publicat un volum de poezie.

Candidatul la Senat a ARD-ului este Gabriel Postolache despre care stiu doar ca a fost primar intr-o comuna din Vrancea.

Dupa cum vedeti am vorbit doar despre candidatii celor doua mari aliante. Pe ceilalti nu i-am luat in calcul: „OTV-ul” , Partidul Ecologist si UDMR.

Sper ca pana ajung in cabina de vot, sa am o „strafulgerare divina” si sa pun ștampila pe cine trebuie.

A fost ultima zi petrecuta in garsoniera mica, inchiriata de la parterul unui bloc din Focsani. Au trecut trei ani de atunci si au fost cei mai frumosi ani. Am prostul obicei de a ma atasa de lucruri. Si chiar daca ar trebui sa ma bucur ca ne mutam in casa noastra, mult mai mare si mai frumoasa, ma despart de locul asta cu tristete.

E locul unde am petrecut clipe extraordinare, locul unde am fost ceruta in casatorie, unde am invatat sa iubesc, unde am invatat cum se traieste viata in doi, locul unde imi doream sa vina sarbatorile in casa mirosind a cozonaci sau prajituri chiar daca de sarbatori nu stam acasa ci mergem la parinti, unde ne inghesuiam la petreceri aniversare atat de multe persoane incat o parte stateau in balcon, locul unde asistenta sociala ne-a facut evaluarea si a spus ca da, putem creste acolo un copil pana e gata casa, unde in fotoliul din balcon imi beam cafeaua citind sau navigand pe internet. In balconul acela inconjurat de iedera am petrecut multe momente de relaxare. Am fotografiat frunze de iedera in toate anotimpurile, cu stropi de ploaie sau cu melci, am imortalizat apusuri extraordinare in fotografii ce au valoare doar sentimentala si nu se pot posta intrucat as pierde ore intregi scotand cabluri si stalpi in Photoshop

Am constatat ca e incredibil cat de multe lucruri pot sa intre intr-o garsoniera. Am impachetat lucrurile in vreo doua zile. Si inca mai sunt de transportat. Si cu fiecare cutie sigilata, am transportat si o farama de regret  ca inca un capitol se incheie. Si ma asez intr-un colt, impreuna cu motanul speriat de atata agitatie si schimbari, si trecandu-mi degetele prin blana lui fina privesc cu optimism spre un nou viitor si un alt inceput

Am prostul obicei sa ma abonez la tot felul de newslettere care mi se par pentru inceput interesante. Cu timpul, am tot prostul obicei, sa nu ma dezabonez, dar sa pierd minute bune facand ordine in inboxul casutei postale.

De ce nu ma dezabonez, nu pot sa spun exact. Poate ca intr-un colt de minte, ramane faptul ca oricand ar putea sa apara ceva interesant. SI chiar apare, doar ca nu am timp in fiecare seara sa le frunzaresc macar, iar cand deja s-au adunat prea multe, evident ca urmeaza stergerea lor  fara ca macar sa le deschid.

Ce apare in casuta mea postala?

–      Am cateva bloguri pe care le urmaresc in mod frecvent, si sunt anuntata cand apar noi postari.

–     Retete de bucatarie… n-am gatit niciodata vreuna din ele.. dar ma mai inspir uneori. Desi daca vreau sa gatesc ceva in mod deosebit, n-ar fi de-ajuns sf. Google? Si sa vezi cum imi fac cu ochiul tot felul de retete ori cand e foamea mai mare, ori cand is la cura de slabire.

–     Apoi urmeaza reviste de femei… vreo trei… imi arunc foarte rar cate un ochi peste titluri, si sfarsesc a fi sterse fara mila.

–     Un site cu diete… newsletterul respectiv ajunge la cos fara macar a fi deschis, si cu cateva vorbe spuse  printre dinti sau cu mormaiturile de rigoare. Ce nu-i de-ajuns titulul?

–     Vreo trei site-uri de job-uri sperand sa gasesc slujba ideala fix din fata calculatorului (pica para malaiata…). Pe astea recunosc ca ma uit destul de atent, mai mult din curiozitate sa vad ce se mai intampla pe piata muncii si nu pentru ca ma plimb intre o banca si alta.

–     Newslettere cu informatii contabile, juridice sau management. Si pe-astea le frunzaresc repede si la fel de repede ajung in cosul de gunoi.

–      Cateva site-uri de pe unde mi-am cumparat haine si pantofi, imi trimit frecvent ofertele lor tentante la care reusesc sa ma abtin cu greu. Nu stiu cum naiba fac, ca pe astea le studiez cu mare atentie.

–      Mai primesc deasemenea oferte de la niste magazine cu aparatura foto

–      Noutati de pe vreo doua site-uri de forografie

–      Primesc oferte de bilete on-line la concerte. Asa mai aflu si eu cine vine prin Romania. N-am mai fost la un concert de vreo 2 ani (Madonna sau Santana… nu mai stiu care a fost ultimul) SI cand te gandesti ca vine iar Leonard Cohen in Romania. Ce daca l-am mai vazut? Mai vreau o data.

–      Oferte de la cateva edituri si vreo doua newslettere cu recenzii despre carti.

–      Un site cu muzica folk

–      Un spam de la o marca de saltele. Daca mi-ar spune si mie cineva de ce nu m-am dezabonat, sau de ce n-am bagat mail-ul la spam, ce bine ar fi! Spuneti voi daca-s in toate mintile?

–      Un newsletter lunar de la Dacia. Nu mai am Loganul meu rosu, dar de dragul vremurilor trecute, evident nu m-am dezabonat. De fapt nu m-am dezabonat niciodata de la nimic.

–      Hai ca urmeaza piesa de rezistenta: miresici.ro. Au trecut 2 ani de la nunta, da’nu-i nimic. Nu trebuie sa-si faca si cei de la site-ul asta  targetul la nr de abonati?

–      Facebook, Toateblogurile, LinkedIn isi trimit si ele actualizarile zilnic si contribuie astfel la varietatea si abundenta din Inbox

Acum va las pe voi sa decideti daca sunt o persoana zdravana la cap. Asa cum va mai spuneam nu m-am dezabonat niciodata de la nimic, asadar va imaginati cum va arata casuta mea postala peste cativa ani? Cu atat mai mult cu cat spamerii  sper sa nu citeasca aceasta postare, intrucat ma voi trezi cu o puzderie de alte mail-uri care vor completa lista de mai sus.

Intr-o lume in care se pune mare accent pe imagine, cand in reviste si televiziune ni se arata doar femei perfecte cu masuri 90-60-90 si barbati cu „patratele”, nimeni nu-si mai indreapta atentia catre batrani.

Poate mai avem un bunic sau o bunica pe undeva, dar ii vedem destul de rar pentru ca vartejul vietii ne-a furat.

SI nimeni nu se gandeste la ei, la cate lucruri am avea de invatat de la ei. Viata lor e o istorie. Timpul a sapat urme adanci pe fata lor. Si cum spunea Mark Twain: „Timpul ar trebui pur si simplu sa arate numai unde au fost zambete”. Dar nu e deloc asa. Pe fata lor citesti tristeti si suferinte,  resemnare sau multumire, nostalgii sau bucurii, doruri si ganduri laolata.

Daca ne-am indrepta mai mult atentia asupra lor? Nu strica sa te opresti pentru o vorba buna, un telefon sau o scurta vizita pentru a-i intreba de sanatate. Neputinta doare rau si batranetea-i grea.

Nu stiu ce mi-a venit sa scriu despre asta. Am postat o fotografie cu o batrana pe un site pe care mai postez din cand in cand fotografii. Si m-au impresionat comentariile, si apoi m-am gandit ca cele mai expresive fotografii ale mele cu portrete de oameni, sunt cele cu batrani.

Si apoi am gasit si poezioara asta…

Sunt bătrân.

Sunt un bătrân

înconjurat de bătrâni

care dispar

unul câte unul.

Sufleteşte

nu mai aparţin

cercului vieţii.

Privesc viaţa

ca un spectator

cum aş privi

o stea îndepărtată.

 (Vintila Nicu)

…si m-am gandit ca poate e bine sa ne indreptam atentia din cand in cand si catre ei, batranii nostri dragi.

Scriu rar si doar atunci cand cred ca am ceva de spus. N-am mai scris de atatea saptamani nu pentru ca n-as fi avut nimic de spus ci pentru ca s-au aglomerat prea multe fapte si intamplari cuplate cu o oboseala teribila si asta m-a facut sa tac atata timp. Ca sa nu mai punem la socoteala si sfanta lene.

In plus ma intreb adesea pe cine ar interesa ce am eu de spus? Apoi, daca nu scriu imediat despre subiectul ce mi se pare interesant, se estompeaza impactul pe care il are acesta asupra mea si apoi mi se pare banal tot ce am de spus. Incerc sa revin in mediul acesta virtual punctand pe scurt cateva chestii despre care as fi vrut sa scriu si n-am facut-o la momentul acela.

Alegerile locale. As fi putut sa transmit din interior… am participat intr-o sectie de votare si pentru ca in sectia respectiva au fost prezenti la numararea voturilor unul din candidatii la primarie si unul din din candidatii la Consiliul judetean, as fi putut scrie despre asta, despre aroganta unuia si dezamagirea din ochii celui invins. N-am facut-o desi incepusem articolul chiar in sectia de vot, dar cum saptamana aceea am fost cam zoombie din cauza nesomnului a ramas neterminat, iar acum, cand lucrurile s-au mai linistit, ma intreb pe cine mai intereseaza. Oricum Vrancea va ramane domeniul lui Oprisan mult timp si nu cred sa se intample mare lucru.

Intalnirea de 20 de ani a sotului meu. Despre oameni pe care nu-i cunosc si care mi s-au parut foarte simpatici, despre faptul ca m-au adaugat in grupul lor pe facebook si ca sunt mult mai activi decat colegii mei de liceu, despre cum ma bat la cap sa le trimit o data fotografiile de la reuniune. Mai au un pic de asteptat.

Tentativa de sinucidere a lui Nastase. Am trecut prin diferite stadii: de la revolta la indiferenta. Nu sunt o pasionata a vietii politice din Romania, dar nici nu pot ramane indiferenta mai ales cand locuiesc in casa cu cineva care comenteaza cu patima tot ce se intampla. As fi avut material sa scriu zilnic despre subiectul acesta fie chiar si din relatarile sotului meu. Dar au fost atat de multi care au scris sau au vorbit despre asta, incat cateva randuri in plus sau in minus nici nu mai conteaza.

Tot legat de subiectul acesta si nu numai, as fi vrut sa scriu despre ziaristi si modul lor de a intra in viata oamenilor, de a scormoni in viata tuturor doar pentru a avea o stire. Si totusi subiectul acesta imi propun sa il dezvolt mai pe larg intr-un articol separat. Sper sa ma tin si de cuvant.

In rest amalgam de ganduri despre: parfum de tei, canicula, apusuri extraordinare, sedinte foto in lanuri de grau si floarea soarelui, perioada de concedii, vreau la mare, manichiura cu gel, diete, nervi, dezamagiri, bucurii, bloguri, statisticile site-ului etc…

Se mai intampla uneori sa fiu intrebata de diverse cunostinte: ai vreun program dupa-amiaza? Si ma impinge pacatul sa spun nu. Si urmeaza o invitatie: n-ai vrea sa participi la o prezentare de…. (diverse: cosmetice, produse de slabit, chestii de curatat etc). Am apucat sa raspund ca n-am nici un program asadar nu prea mai am cum s-o dau la intors. Uneori reusesc sa refuz elegant spunand ca stiu deja produsele, alteori nu reusesc sa ma fofilez, asadar ma vad participand la o intalnire cu o multime de oameni pe care nu-i cunosc si care ca si mine au ajuns acolo manipulati de persoana care a facut invitatia. Recunosc si ca nu sunt o persoana care sa spuna foarte usor NU, si asta fiind o problema in refuzarea invitatiilor de acest gen.

La inceput eram destul de curioasa sa aflu cate ceva despre produse. Oricat de bune ar fi acestea, au niste preturi care nu sunt accesibile omului de rand. O persoana chiar cu un salariu decent nu va putea cumpara niciodata un detergent care e cel mai puternic si „economicos” de pe piata , sau o cutie de vitamine, care te va face cel mai tanar si cel mai frumos de pe pamant, fara sa faca ceva eforturi financiare.

Despre produse cosmetice ce sa mai spun? In cadrul prezentarilor se ofera cineva cobai (n-am stiut niciodata daca treaba e regizata sau aleasa la intamplare) si se porneste un fel de tratament. Sau se plateste minisedinta cosmetica. Tratamentul se aplica uneori pe toata fata, alteori numai pe jumatate de fata ca sa se vada diferenta. Eu n-am vazut niciodata diferentele, dar am crezut intotdeauna ca datorita miopiei. Si cea care initiaza procesul intreaba cu un entuziasm extraordinar: nu-i asa ca vedeti diferenta? Oamenii se uita prostiti, nimeni nu spune nici nu nici da, dar se trece rapid peste momentul penibil si se merge mai departe.

Seara de prezentare a produselor nu se poate incheia, pana nu se prezinta si oportunitatile de afaceri. Ce venituri considerabile se pot castiga daca intri intr-un sistem de promovare a produselor companiei si evident trebuie sa-i convingi si pe altii sa se alature. Cum poti tu sa pleci linistit in vacante si stai cu burta la soare, iar banii sa curga garla in conturi. O fi, nu zic nu, ca prea lauda atata sistemul asta pe care l-au adoptat cu denumirea in engleza – multi level marketing (nu stiu daca se foloseste si vreun echivalent in romana). Si totusi nu e deloc simplu. Poate nu am eu mentalitatea potrivita, dar cu toate eforturile mele de pana acum, recunosc ca nu a reusit nimeni sa ma convinga sa fac acest lucru. Recunosc ca e un sistem ce functioneaza, e drept la o scara destul de mica. E posibil sa se dezvolte pe viitor, desi am ceva indoieli in aceasta privinta.

Dar raman in continuare retrasa in coltul meu si privesc amuzata stradaniile celor care incearca sa ma convinga cat voi avea de pierdut in viata cu mentalitatea mea de salariat. Cum voi fi tot timpul la cheremul angajatorului pentru ca nu sunt dispusa sa impartasesc entuziasmul lor. Poate, daca voi participa la o intalnire la alt nivel (care nu e gratis), voi vedea ce au reusit altii, si o sa-mi schimb atitudinea. Si daca nu ma convinge intalnirea de la Bucuresti, poate la Budapesta cu siguranta voi fi impresionata. Imi doresc sa vad Budapesta, mai ales ca n-am ajuns in luna de miere asa cum mi-am propus, dar nu asa deci ma vad nevoita sa refuz. 🙂  Si nici nu imi voi schimba atitutinea. Acest business nu e pentru mine!

Le urmaresc in fiecare an. V-am mai povestit si anul trecut. Le-am fotografiat si in 2011 si le voi fotografia iar si iar, an de an. Anul acesta am plantat un puiut de magnolie in curtea viitoarei noastre case. E verde si frumos, dar cine stie cand va face flori.

Sambata, dupa o sesiune de shopping cu o prietena, am trecut sa vad in ce stadiu sunt magnoliile mele. Impropriu spus ale mele, ca sunt plantate de primarie, dar pentru ca sunt foarte dragi sufletului meu, le considere ale mele. Si le impart deopotriva cu cetatenii orasului care poate trec grabiti si nici nu le observa sau cei  care se opresc sa le admire frumusetea si sa le simta parfumul suav.

Bineinteles ca le-am fotografiat. Si in joaca ne-am fotografiat si noi, eu si prietena mea, printre magnolii.  Am pornit cu o fotgrafie si s-a lasat cu sedinta foto in toata regula.

Fotografiile cu prietena mea, le voi posta saptamana viitoare pe site. Aici, va las sa va bucurati de frumusetea florilor. Pacat ca nu le puteti simti si parfumul.