Lumea prin ochii mei

Goethe spunea ca arhitectura e muzica inghetata. Si trebuie sa recunosc ca asa cum ma emotionez cand ascult o melodie minunata, la fel ma emotionez cand vad cladiri frumoase.

Imi plac orasele care pastreaza cladiri din alte epoci si le pun in valoare. M-as plimba pana la epuizare pe strazi cu parfum vechi bucurandu-ma de frumusetea cladirilor. Locuiesc intr-un oras mic ce n-a mai pastrat nimic din frumusetea cladirilor de altadata. Comunistii au demolat case frumoase si ne-au inghesuit pe toti in blocuri gri si inestetice. Capitalistii de dupa 1989 au construit aiurea si fara discernamant cladiri fara un stil arhitectonic anume.

Am fost in trecere prin Braila sambata trecuta. Mai vazusem ocazional orasul vizitand rudele din partea mamei, dar niciodata n-am ajuns in centrul vechi al Brailei. Nu credeam ca e ceva de vazut in oraselul asta, despre care mai stiam ca e doar foarte sarac. M-am inselat cumplit. Exista o zona in Braila cu parfum interbelic – Strada Regala. M-am plimbat agale si am facut fotografii, m-am oprit pentru o cafea si-o prjitura la una din cafenelele de pe trotuar. Miros de ziduri umede si mucegai. Amestec de nou si vechi, imagini cu Braila interbelica pe unele cladiri sau grafitti pe altele, alte accente moderne prin prezenta internetului wireless. Ehe… daca ar fi stiut domnii cu baston si joben de aceasta inventie!

Pornind la pas, nu departe de Strada Regala am descoperit una din cele mai frumoase case pe care le-am vazut vreodata. Poarta era deschisa si am patruns in curtea plina cu sculpturi din lemn. Casa a apartinut armatorului Mihail Andries Embiricos, patronul Societatii de navigatie M Embiricos&Co. Societatea efectua export de cereale si import de carbuni, detinea linia transatlantica de transport de calatori cu vapoare de lux. Avea sediul central la Londra si filiale la Bucuresti, Braila, Galati si Constanta.

Cladirea din Braila, renovata si reabilitata in 2010 a fost construita in anul 1912 dupa planul arhitectului Iancu Predinger este considerata pe buna dreptate un monument istoric si de arhitectura.

In prezent gazduieste operele sculptorului Nicapetre. Stateam in curte pe o banca si un domn ne-a abordat spunandu-ne ca se poate vizita si interiorul. Nu ma pricep la sculptura, iar doamna a care se ocupa de cladire a constatat dezamagita ca ne intereseaza doar casa.

Totul se imbina foarte armonios. Camere inalte, o scara din marmura superba, coloane semete, un vitraliu pe palierul scarii principale, luminatorul – sursa de lumina naturala a holului central, balustrade din fier forjat si multe alte detalii gandite cu grija.

Daca ajungeti in Braila, vizitati aceasta casa. N-o sa va para rau!

Bunicul meu a implinit azi 90 de ani. Ii urez si aici la multi ani cu sanatate. E tot ce isi doreste la momentul acesta. Si poate niste nepoti saritori care sa-i vina in ajutor la treburi, treburi pe care nu accepta sa le lase nefacute. Dupa o viata intreaga de munca nu poate accepta ca e cazul sa se linisteasca. Pamantul lui trebuie lucrat, gradina lui trebuie udata.

Copiii lui ajung rar la el, ca au la randul lor serviciu. Nepotii ajung si mai rar. Eu n-am mai ajuns in satul copilariei mele de vreo doi ani, si atunci ca sa-l vizitez pentru cateva ore. Ceilalti nepoti ai lui ajung chiar mai rar decat mine.

Sunt legata de bunici pentru ca imi amintesc de copilarie. Vacante petrecute la tara, in micul satuc de campie care atunci parea un intreg univers si care acum mi se pare un colt uitat de lume si parca din alta epoca. Drumuri neasflatate, saracie, copii ce merg in alt sat la scoala pentru ca sunt prea putini si nu se formeaza macar o clasa.

E singurul bunic ramas in viata. In iarna a locuit pentru cateva saptamani la bloc cu parintii mei. Oricat ar fi fost de comod in apartamentul de bloc cu toate utilitatile la indemana, tanjea dupa locul lui acasa.

Si un lucru amuzant: marea lui descoperire a fost internetul. Mama i-a arata ce minuni se pot descoperi cu ajutorul computerului, si de cate ori o prindea  pe mama la computer ii cerea sa-i gaseasca diverse lucruri. I-a fost destul de greu sa inteleaga cum dintr-o cutie pot aparea asa de repede informatii, dar era incantat. Si desi parintii mei i-au facut un tur al manastirilor din Moldova cu multi ani in urma, acum a avut parte si de un tur virtual cu ajutorul mamei mele.

Timp de o saptamana am fost oaspete pe site-ul www.boncafe.ro. Ii multumesc Alinei ca a descoperit postarea mea si a considerat-o demna de acest site.

Imi place Bon Cafe si mai ales fetele cu blogurile lor. Nu m-as fi gandit niciodata sa ma autocaracterizez cu o aroma de cafea, asa cum au fetele ca motto pe blogurile gazduite aici.

Pe Alina Grozea – Frappé – Un gust amestecat, năvalnic, dulce-amărui, istorii vesele şi triste, sentimente neţinute-n frâu – o citesc demult, pe vremea cand avea blogul gazduit de Revista Tango. Ma regasesc adesea in cuvintele ei si o citesc cu constiinciozitate imediat ce-si publica articolele.

Nuami Dinescu – Café au Lait – Alb şi negru, rece şi cald, putere şi candoare, mărturisirile unui suflet de artist – o admir de pe vremea cand era la Teo pentru umorul ei. Ce iluzii vand televiziunile! Cine ar fi crezut cata sensibilitate se ascunde sub masca Tantei?

Si pe Nouria Nouri – Irish Coffee-  Cafeaua contrastelor care îţi îmbată simţurile şi te provoacă la adevăr,  o stiu demult si o citesc demult. M-am bucurat sa o regasesc aici cu sinceritatea ei uneori taioasa.

Pe celelalte doua doamne sensibile si talentate le-am descoperit aici: Luminita Iliescu – Espresso –  Cafeaua tare, aromată, a confesiunilor tandre şi sincere, a întâlnirilor pline de romantism si Cora Manole –  Cappuccino – Aroma de neconfundat, gustul delicios al opiniei susţinute cu stil şi îndrăzneală.

Mie imi place cafeaua amara, amara si combinata cu o prajitura cremoasa si dulce care sa intensifice gustul cafelei.

Daca ar fi sa va identificati cu o aroma de cafea, care ar fi aceea?

După 1990 România  trăieşte euforia jurnalelor publicate de diverse edituri. Scrise în ani diferiţi, păstrate şi ascunse în mare parte în sertare, unele publicate chiar în timpul vieţii autorului, jurnalele unor personalităţi pun oarecum în umbră ficţiunea. Principalele revelaţii literare din deceniul zece al sec XX vin tocmai din sfera jurnalelor. (N. Steinhardt, M. Sebastian, I.D Sârbu şi mulţi alţii) Nu există o statistică, dar jurnalele şi cărţile de memorii rămân, în continuare, printre cele mai căutate şi gustate genuri de lectură în ultima vreme.

Paginile din jurnale adună cel mai adesea cele mai multe cronici, provoacă discuţii în presă, stârnesc uimiri, declanşează şi aprind polemici, unele ies din intimitatea biograficului şi ating probleme sociale, politice, istorice. Este limpede că interesul pentru jurnale depăşeşte aspectul pur literar, deşi astfel de texte sunt receptate în primul rând ca literatură.

De obicei, în însemnările de acest fel suntem atenti la observaţiile de amănunt, acele referiri directe la anumite întâmplări, evenimente sau persoane, uneori cu frenezia căutării de senzaţional.  Suntem interesaţi mai degrabă de ceea ce depăşeşte normalul, obişnuitul, cu un gust secret pentru ceea ce se află la limita ilicitului. Jurnalele pot oferi asemenea dezvăluiri incitante, accesul la viaţa şi gândirea secretă a celui care scrie, dincolo de simpla înregistrare de întâmplări şi evenimente exterioare.

N-am insistat foarte mult cu documentarea despre obiectivele turistice din zona, lasand cumva lucrurile la voia intamplarii. Singurul lucru pe care l-am facut a fost sa fac o rezervare pentru noapte. Ne-am cazat la o pensiune cu proprietari unguri, foarte amabili si draguti la o distanta de 14km de Balvanyos in comuna Turia. Acum cand citesc despre aceasta localitate aflu ca biserica ce se afla la vreo 50 de m de pensiunea unde eram cazati e o biserica reformata ce dateaza din sec XVI. N-am vizitat-o. Pacat. Poate data viitoare. Am lasat bagajele si am pornit sa exploram tinutul.

Punctul doi pe lista: Lacul Sf Ana. Am mai vazut o data lacul intr-o iarna inzapezita. Pustiu, liniste si pace iar pe lacul inghetat la vremea aceea erau doar cateva rate si busteni Acum cu totul alta poveste. Vara pe malul lacului e plin de turisti care vin la plaja. Turistii se impartea in doua categorii: una foarte numeroasa a turistilor care vin in mod special pentru plaja si gratare, iar cealalta categorie formata din turisti, care vin, fac un ocol al lacului si pleaca. Noi am fost din a doua categorie. Langa lac e o mica bisericuta – Capela Sf. Ana. Capela era inchisa la exterior cu un grilaj metalic, dar usa bisericii era deschisa. Mi-am bagat nasul printre gratii si am aruncat o moneda. Lacul e singurul lac vulcanic de pe teritoriul Romaniei. Nu exista oxigen in apa si prin urmare in lac nu traieste nici o vietate. E inconjurat de o padure de brazi.

Mi-o amintesc si acum, micuta si slaba, cu o energie pe care putini o au. Bunica mea cea vorbareata (ah ce mai vorbea… se pare ca a mostenit-o sora-mea) imi apare uneori in minte. Sunt aproape 3 ani de cand a plecat intr-o lume mai buna.

O vad ca prin vis cu hainele ei negre. A purtat doliu intotdeauna dupa sotul ei plecat mult prea devreme si dupa un fiu pierdut de mult prea tanar. N-a avut o viata simpla dar nu s-a plans niciodata.

Franturi de imagini cu ea la tara sau aici la bloc. Statea cu noi in timpul anului scolar iar in vacante mergeam noi cu ea la tara. Apoi am crescut, o vizitam din ce in ce mai rar. Stiam ca e acolo si ca ne asteapta, dar niciodata nu gaseam destul timp sa ajung mai des la ea. E doar o scuza. Ce n-as da sa mai fie acum acolo.

Ultimii ani si i-a petrecut pe prispa casei asteptand. Isi astepta fiul si nepoatele care veneau mult prea rar. S-a  luptat cu o boala cumplita care  o facea sa nu-si recunoasca fiul uneori.

Timpul asta necrutator lasase urme foarte adanci pe chipul ei.  Plangea si radea in acelasi timp de cate ori mergeam pe acolo.

Sunt multe amintiri ce-mi trecu acum prin minte. Vesele, triste, duioase. Datorita ei am baut vin rosu la 6 luni pentru ca i se parea ca nu-s destul de rosie in obraji. Asta nu e amintire… e o marturisire de-a ei.

Mai am imaginea ei cu doua fetite: una in brate si alta in spate luptandu-se cu noroaiele si ducandu-ne la gradinita. Imi lungea fustele de cate ori le prindea. I se parea ca stau prea mult cu nasul in carti, dar voia sa-i povestesc uneori ce citesc acolo. O data pe vara mergeam cu trenul la balci unde ne indopa cu bunati.

Cea mai duioasa imagine e cea in care mangaia rochia de mireasa a surorii mele. N-a vazut-o imbracata desi si-a dorit nespus asta. Unii oameni vor sa se faca doctori, ingineri, profesori. Sora-mea de mica, voia sa se faca mireasa. Casa bunicii era plasata la jumatatea distantei dintre biserica satului si caminul cultural unde aveau loc nuntile. Asa ca sora-mea cu bunica si cu mine participam la toate nuntile satului. Bunica avea locul ei pe pervazul unei ferestre din sala unde avea loc nunta impreuna cu alte babe avand grija sa comenteze tot ce se intampla pe parcursul nuntii. Ce s-ar mai fi bucurat daca ar fi reusit sa participe la nuntile noastre.

Nu stiu ce mi-a venit sa scriu acum despre ea. Poate pentru ca e vara si in copilarie vacantele ni le petreceam impreuna. Poate ca a trecut destul de mult timp si n-am mai vorbit cu nimeni despre ea. Acolo unde e nu are internet si nici n-ar sti sa-l foloseasca, dar cu siguranta stie ca ma gandesc cu mare drag la ea.

De ce oare avem prostul obicei de a ne atasa de obiecte neinsufletite? Trebuie sa recunosc ca nu ma mandresc cu asta, dar chiar asa mi se intampla.

Am suferit pentru un toc rupt la o pereche de pantofi rosii si am injurat trotuarul ala timp de doua saptamani. Lucrurile nu sunt facute sa dureze o vesnicie, dar mi-as dori sa se intample asa.

Am ras de tatal meu cand si-a dat masina la Remat. Masina lui despre care noi fetele casei spuneam ca o iubeste mai mult decat pe nevasta. Si bietul om, in loc sa se bucure de o masina noua, suferea dupa cea veche. Deh! Cea noua nu-i spunea nimic, plus ca-i aducea o rata costisitoare si griji in plus. Dar masina lui veche era tovarasa lui, prietena lui si un vis implinit cu greu.

Acum trebuie sa-mi vand eu masina. Masina mea rosie si frumoasa de care rad toti. Ce daca e un Logan? E al meu si trebuie sa-l vand. Si acum il inteleg pe tata. Si mi-am amintit zambind cum s-a amuzat deal-erul cand s-a trezit cu o blonda care cerea o masina rosie. Restul nici nu mai conta. Rosie sa fie! Si primul drum catre serviciu cu inima cat un purice ca nu prea mai condusesem si experienta ioc. In prima saptamana de sofat cu masina mea noua, am slabit 3 kg. Ce n-as da sa se mai intampla acum asta ! Prima parcare laterala reusita – victorieeee! Prima julitura. Nici daca ma loveam eu nu ma durea asa de tare. Incet, incet le-am acceptat pe toate, au devenit obiceiuri comune, sofatul e ceva simplu si natural.

As vrea sa fie simplu. Dar nu e. Trebuie sa ma despart de masina mea rosie. Macar de ar ajunge pe mana unei femei care s-o iubeasca la fel ca mine. Dar cine stie? Poate altii is mai normali si nu se ataseaza asa de lucruri.

A trecut 1 Iunie. Nu mai sunt copil de mult, dar anul asta a fost tare fain. In banca la care lucrez s-au inlocuit posterele austere cu reclamele produselor bancare cu desene de copii. Timp de 3 zile, banca a fost plina de copii frumosi si voiosi. Si am uitat putin de presiunea target-elor si a bugetului de vanzari si ne-am umplut de energia lor.Si am mancat si din bomboanele pregatite pentru ei. La urma urmei si noi suntem copiii cuiva.

Am cunoscut femei minunate care isi fac meseria cu multa pasiune. Si mi-am revazut dupa 30 de ani educatoarea de la gradinita. A fost un moment greu de povestit in cuvinte. Eu nu imi mai aminteam nici macar cum se numea. Ea nu avea cum sa ma recunoasca acum. Prin franturi de aduceri aminte, i-am povestit unde era clasa, ce imi mai aminteam despre gradinita. I-am spus numele meu de atunci. Se straduia sa-si aminteasca. Am mai vorbit putin despre vremurile de atunci si vremurile de azi si am plecat. Dupa un timp a venit dupa mine intrebandu-ma daca am o alunita. Da. I-am aratat-o spre coltul gurii. Si-a amintit ca eram cea mai inalta din clasa. I-am confirmat. E incredibil cum dupa atatea generatii de copii sa-ti amintesti asemenea amanunte.

Sunt femei extraordinare prin mana carora au trecut generatii intregi de copii. Si le-am vazut cum ii priveau cu drag, cu duiosie si stiau in acelasi timp sa-i cuminteasca. Sunt meserii care nu cred ca se pot practica fara pasiune. Asta  e una dintre ele.

SI iata si cateva fotografii cu copiii. Mi-a fost greu sa aleg pentru ca am cateva sute, si nu as fi putut sa le postez pe toate aici. Nu-i asa ca-s frumosi?

Nu reusesc niciodata, oricat de mult as incerca sa ma detasez de vorbele celor din jur. N-am sa inteleg niciodata ce-i pasa lumii de viata mea?

M-am casatorit tarziu, si evident ca cel putin 10 ani trebuia sa gasesc un raspuns la intrebarea: cand te mariti?

Acum la nici 6 luni de la nunta ma pregatesc zi de zi sa dau raspuns la alta intrebare: Nu faci un copil? Daca as face un copil, evident ca urmeaza: Cand ii faci pereche? Si tot asa, ca lumea stie mai bine ce te „coafeaza”

Ii pasa oare celui care pune aceste intrebari cum te simti tu cand te vezi obligat sa raspunzi?  Ca o femeie singura nu e singura pentru ca vrea ci pentru ca nu l-a gasit pe cel care i se potriveste, care s-o iubeasca, sa o inteleaga. Ca o femeie chiar daca isi doreste un copil, lucrul asta nu se intampla pocnind din degete? Evident cei care intreaba nu sunt intotdeauna rau-intentionati, si o fac cu drag si duiosie. Ca e in mersul firesc al lucrurilor ca un copil sa implineasca o familie. Ca e si varsta, si timpul potrivit. Dar sunt absolut convinsa ca nimeni nu se gandeste ce e in sufletul acelei femei care isi doreste un copil si el intarzie sa apara.  Si ca oricat te-ai stradui sa pari relaxat, sa dai un raspuns politicos, pe dinauntru doare cumplit. Si daca intr-o zi intrebarea o scoate din sarite, si da un raspuns rautacios sau taios, vina e tot la ea: ca e o frustrata. Oare chiar asa o fi?