Lumea prin ochii mei

O lume intreaga e cu ochii pe nunta printului Wiliam cu Kate Middleton. Curiozitate e impinsa spre extreme. De pe la inceputul saptamanii „urla” presa, televiziunile, facebook’ul si alte mijloace de comunicare. Extrase si fotografii de prin presa circula pe mail-uri.  Colega mea de serviciu a fost intr-o crunta suferinta azi ca nu putea sa urmareasca in direct nunta printului. Si evident ca altii asemeni ei i-au venit in ajutor cu fotografii si pasii urmati de cei doi si alaiul lor. Asa ca am fost la curent cu plecarea printului, cu  sosirea la biserica, cu momentul in care ii punea inelul pe deget si bineinteles sarutul celor doi.

Ca orice femeie, evident ca sunt si eu curioasa sa vad rochia miresei, sa vad cine si ce se mai poarta  prin lumea buna, da pana la a ajunge sa ma gandesc ca-mi pare rau ca n-am vazut tot acest „specatacol”in direct e cale lunga. Mi se pare mult prea exagerat. Si totusi o lume intreaga a facut asta.

Eu m-am multumit sa-mi arunca un ochi pe internet si 5 minute dintr-un jurnal de stiri si a fost de ajuns sa-mi satisfac curiozitatea.

Si pentru ca la aceasta nunta palaria a facut parte din tinuta obligatorie, trebuie sa recunosc ca m-am uitat cu interes la palariile cucoanelor care au participat la eveniment.  Si singurul motiv pentru care o invidiez pe regina Angliei e ca are prea multe palarii si nu-mi da si mie macar una. 🙂  Ce sa fac?  Imi plac palariile… si daca n-ar fi fost nunta asta n-as fi vazut atat de multe palarii la un loc.

De aproape o saptamana petrec cateva ore pe zi in liceul in care cu ani in urma mergeam zi de zi. M-am intors in timp cu aproape 20 de ani. Mi-am petrecut multi ani acolo – atat scoala generala cat si liceul. Acum se numeste Colegiul National Unirea. Pe vremea mea (iata ca am ajuns sa spun si asta) se numea Liceul Unirea si atat.

Mi s-a facut asa un dor de acea perioada. M-am intalnit zilele acestea cu oameni dragi ce mi-au fost profesori si pe care i-am admirat o viata. Inca ii admir. O parte din ei sunt neschimbati. Zambitori, amabili, plini de viata. Timpul nu si-a pus amprenta asupra lor sau poate zilele petrecute alaturi de copii i-a pastrat tineri, frumosi si plini de energie.  

Mi-a fost drag sa-mi reintalnesc profesorii din anii de liceu si scoala generala. Cu o  parte din ei ma mai reintalnisem la aniversarea de 10 ani de la terminarea liceului. Dar am discutat si cu profesori pe care nu-i mai intalnisem din anii copilariei si adolescentei mele.

Profesoara de geografie din scoala generala nu-si mai amintea exact in ce clasa terminasem, dar mi-a spus ca ma recunoaste dupa ochi. Atatea generatii de copii si totusi raman intiparite in minte atat de multe amanunte. (Si macar daca as avea niste ochi speciali… dar am ramas aceeasi ochelarista din perioada scolii)

Sunt o persoana norocoasa. Am avut parte de-a lungul vietii de intalniri extraordinare cu oameni exceptionali.

Si n-am cum sa uit cum profesorul de matematica recita din Lucian Blaga sau „arunca” asa ca din intamplare cate un citat din Petre Tutea, cand voia sa ne transmita si altceva decat cifre. E drept ca daca mi-ar pomeni acum de limite de siruri as simti acelasi gol in stomac din perioada liceului. Si desi am avut asa de multe note de 3 la matematica, totusi a ramas unul din profesorii mei preferati.

SI cum as putea uita ca cea care m-a facut sa indragesc muzica simfonica a fost diriginta mea? SI acum tin minte ca primul contact l-am avut cu Peer Gynt al lui Edward Grieg. Si doamna aceasta va ramane pentru mine un model de eleganta si distinctie.

Acum pe holurile liceului alta generatie, alt zumzet. Au radio in pauza. Totul e modernizat, copii parca sunt altfel decat eram noi atunci. Mai siguri pe ei, mai deschisi. Computerul e ceva banal si nu sunt emotionati cum eram noi cand scoala a primit 20 de computere noi, fiind printre primele institutii din oras conectate la Internet. Sper ca peste ani, si actualele generatii sa simta pentru acesti oameni ce simt eu acum.

Ma inclin in fata profesorilor mei, cu recunostinta.

       Sunt un om fara pasiuni concrete. Imi place cate putin din toate. Putina muzica, putina literatura, putin din filme, fotografie, moda… si lista poate continua. Mi-am dorit intodeauna sa arda in mine o flacara, sa lupt pana la capatul puterilor pentru un vis, pentru o dorinta. N-a fost cazul. Si i-am admirat intotdeauna pe cei ce reusesc asta. I-am admirat sau de ce sa nu recunosc i-am privit uneori cu usoara invidie

      Am revazut de curand Le concert a lui Radu Mihaileanu. Coloana sonora magnifica motiv pentru care a fost premiat si cu un premiu Cesar. Am mai amintit si alta data slabiciunea mea pentru cultura rusa, pentru baletul si compozitorii rusi.

      Filmat la Moscova si Paris, pelicula pune in prim plan un fost dirijor al teatrului Bolsoi concediat cu multi ani in urma pentru ca refuzase sa se desparta de instrumentistii sai evrei. In prezent e ingrijitor in acelasi teatru si pe cand stergea de praf biroul actualului director al teatrului soseste un fax prin care orchestra teatrului e invitata sa tina un concert la Paris. Hotaraste sa-si implineasca visul de-o viata, isi suna prietenii si colaboratorii din tinerete, si cu multe peripetii ajung la Paris.

      Nu voi povesti tot filmul. Finalul e extraordinar. Implinirea visului de-o viata a artistului, cu rememorarea unor imagini din tineretea acestuia. Am derulat si revazut de cateva ori finalul filmului. Iar pentru sunetul viorii nu sunt destule cuvinte care sa-l descrie. Ascultati-l si va veti convinge.

      Ce nu mi-a placut in acest film si ce nu-mi place la Radu Mihaileanu e impingerea la extrem a defectelor celor din est.  Pana si modul de filmare e diferit la Moscova si Paris. Rusia apare haotic, invechita, cadrele sunt trase cu camera pe umar si miscate. La Paris totul e grandios, luminos, ordonat cu cadre perfecte si studiate. Rusii ajunsi la Paris se poarta haotic si barbar. Esticii nu sunt perfecti, dar nu sunt nici mai buni si nici mai rai fata de altii. Tigani, evrei, rusi sunt pusi toti intr-o lumina nu prea blanda si li se accentueaza la extrem trasaturile. Evrei descurcareti pusi pe comert, tigani intotdeauna cu mici sau mari aranjamente, comunisti cu nostalgia trecutului sau proaspat imbogatitii Rusiei cu garzi de corp si kalasnikov.

      Concertul de final m-a facut sa uit lucrurile astea care m-au pus pe ganduri, si m-am bucurat de frumusetea muzicii si interpretarii. Va invit sa vedeti scena de final, care o sa va convinga sa vedeti filmul daca nu l-ati vazut deja.

       Am petrecut un week-end prelungit in Iasi. Pe buletinul meu, la locul nasterii scrie chiar Iasi. De cate ori merg acolo am un sentiment ciudat. Ma simt vinovata ca nu  reusesc sa ma atasez deloc de orasul asta. Un oras linistit si frumos. Nu simt nimic special, desi imi impun de fiecare data sa-l privesc cu alti ochi.

      In week-end-ul acesta l-am privit prin obiectivul aparatului de fotografiat si in putinul timp pe care l-am avut am incercat sa-i descopar frumusetea. Cladirile vechi si frumoase sunt puse in valoare o data cu lasarea serii. Am avut noroc de un apus fenomenal printre blocurile gri ale orasului.

      Nu scriu mai mult in seara asta… las doar imaginile sa vorbeasca.

     Nu sunt o sportiva. La scoala cele mai mici note le aveam la sport iar la Bacalaureat am preferat sa invat o materie in plus, decat sa aleg Educatia fizica. Dar ii admir din tot sufletul pe cei care fac sport  constant si ii admir si mai mult pe cei care fac sport de performanta. Si pentru ca tocmai s-a terminat Campionatul European de Patinaj Artistic, m-am gandit sa scriu despre asta. Nefiind un fan al sporturilor, singurele pe care le urmaresc sunt gimnastica si patinajul artistic. Sunt sporturi unde se imbina maiestria cu gratia, forta fizica cu talentul artistic. Ne bucuram pentru cele cateva minute oferite de patinatori in care isi pun in valoare tot talentul, fara sa ne gandim la cata munca e in spatele a 3 minute de dans pe gheata.

     Am urmarit ieri Gala Laureatilor de la campionatul mai susmentionat. Cum sa nu-ti placa vazand atata gingasie, eleganta, talent, delicatete, precizie si stapanire de sine? M-a impresionat teribil Denise Bielmann la 48 de ani, care arata ca o fetiscana de 16 ani, si care putea concura fara probleme cu participantii acestei editii.

     Consider patinajul mai mult decat un sport. E o arta complexa, combinand calitatile fizice ale patinatorilor cu muzica, dansul, costumele. Se creeaza un tot unitar, care trebuie sa placa si sa impresioneze.

     Locul I la proba de perechi a revenit Germaniei, iar preferatii mei patinatorii rusi s-au clasat pe locurile II si III. Am o slabiciune pentru patinatorii rusi si pentru scoala lor de patinaj si balet. Dar despre asta poate voi vorbi alta data.

     Reprezentanta Elvetiei Sarah Meier a ocupat locul I la fete, fiind urmata de reprezentanta Italiei Carolina Costner iar locul al III-lea a fost ocupat de finlandeza Kiira Korpi. Am urmarit-o pe Sarah Meier care si-a incheiat programul cu lacrimi in ochi si care a ridica o sala intreaga in picioare. Pacat ca nu va mai participa si la mondiale.

    Acestea sunt probele care m-au impresionat cel mai mult.Si spre exemplificare priviti mai jos si imi veti da poate dreptate.

       Sta culcusit, cautand permanent caldura si apropierea prietenului lui cel mai bun. Cand nu doarme, are chef de joaca si nimeni nu are destul timp sa-l bage in seama. Asta seara a zmotocit o bucata de elastic pana a obosit. Poate ar trebui sa procedam precum mama lui Creanga, sa atarnam undeva niste motocei care sa-l provoace la distractie. Ati ghicit. E vorba de un motanel. E dragalas si trebuie sa recunosc ca m-a facut sa-mi schimb parerea despre animale.

     Am fost un copil crescut la bloc chiar daca in vacante mergeam la tara la bunici. Nu m-au atras niciodata animalele in mod deosebit. Erau frumoase in poze si in documentare. N-am avut niciodata porniri tandre catre vreunul.

     Pe motanul care a devenit acum al nostru, l-am privit la inceput cu rezerve zicandu-mi ca eu nu voi tolera niciodata un animal in casa, apoi l-am privit cu  amuzament, si incet, incet am inceput sa-l indragesc. Imi place cand ma intampina la usa la sosirea de la serviciu, cand isi intinde capsorul spre a fi mangaiat, cand isi linge labutele sau cand toarce cat o intreaga filatura.

     Si da. Motanul acesta m-a facut sa-mi schimb parerea despre pisici si despre animale in general. Daca inainte treceam pe strada nepasatoare, fara ca macar sa le bag in seama acum trebuie sa recunosc ca le remarc, le privesc, ma amuz, ma bucur. Sunt frumoase, elegante, dragute, pufoase, curioase, iubitoare, tandre, maiestuoase… Doamnelor, domnisoarelor si domnilor vi-l prezint pe cel de-al treilea membru al familiei noastre:

       Acum 36 de ani pe 19 ianuarie, spuneau DA in fata ofiterului starii civile parintii mei. Au imbatranit frumos, desi pentru mine parca timpul s-a oprit undeva in jurul varstei de 40 de ani a mamei si 44 a tatalui. Nu mai au demult varsta asta, dar mi-ar placea ca timpul sa se opreaza in loc. Au o relatie echilibrata si foarte frumoasa. Intotdeauna unul a stiut sa-l tempereze pe celalalt. Nu i-am vazut niciodata certandu-se, iar daca apareau uneori divergente de opinii, exista unul care ceda in favoarea celuilalt (cel mai adesea: tata).

      Nu le este foarte simplu. Muncesc mult. Ani lungi in schimburi de zi si de noapte si permanent si-au calculat fiecare banut muncit si castigat cu greu. Mi-ar placea sa pot sa le fac intr-un fel viata mai usoara.

      Cred ca cele mai frumoase cuvinte despre parinti le-a spus Adrian Paunescu in Ruga pentru parinti. In rest e greu sa spui in cateva fraze  ceva despre niste oameni care ti-au fost alaturi o viata si care au incercat sa-si creasca frumos cele doua fete de care acum sunt tare mandri.

      Cand ma gandesc la tata imi apare imaginea lui cu ochii inlacrimati la nunta surorii mele sau la nunta mea. Cand ma gandesc la mama trebuie doar sa-mi observ zilnic gesturile si miscarile.  Am realizat ca seman atat de mult cu mama, cand ma priveam intr-o vitrina a unui magazin si mi-am observat mersul, mers intiparit pe retina ochilor mei de copil. O recunosteam cand venea de la serviciu dupa mers. Si alte gesturi pe care le repet zi de zi, sau vocea care uneori seamana cu a ei.

      Le multumesc parintilor mei pentru tot ce au facut pentru mine si acum la ceas aniversar le urez multi ani impreuna, sa fie sanatosi sa-si creasca viitorii nepoti.

        Am primit pe mail cu ceva timp in urma 20 de indicii care te clasifica in categoria pitipoancelor. Am impartit o foaie de hartie in doua coloane si am punctat. Stanga NU, dreapta DA. Scorul 10 – 10. Nici mai mult nici mai putin. Avand in vedere articolul anterior in care va spuneam ca imi doresc o masina roz, balanta inclina mai mult catre categoria mai sus amintita. Dar cum masina roz, nu era in lista, deocamdata ma declar jumatate de pitipoanca.

        Iata si mai jos cele 20 de indicii.